VRERE, vreri, s. f. (În concurență cu voință) Faptul de a vrea. 1. Voință (1). Nu-ți este puterea cît îți este vrerea. 2. Hotărîre, decizie, voință (2). Noi suim mai sus, mereu suim, Ni-i brațul, vrerea; pasul neînfrînt. BENIUC, M. 40. Au avut greșeală că s-au pus de-a curmezișul vrerii tale. GALACTION, O. I 252. Asta mi-e vrerea. COȘBUC, AE. 17. 3. Dorință; poftă, plăcere. Lăsați pe mine, că toate le întocmesc eu după vrerea voastră. ISPIRESCU, L. 78. Fiecine, cum i-e vrerea, despre fete samă deie-și. EMINESCU, O. I 79. În plin să-ți meargă vrerile tale, Precum tu, dragă, ne ieși cu plin. ALECSANDRI, P. III 45. 4. Intenție, scop. Azi vînzolim alte vreri, alte pregete. DEȘLIU, G. 9. ◊ Loc. adv. Fără (de) vrere = involuntar. Fără vrere, praștia ta a lovit un pui de rîndunică. PAS, Z. I 210.