văita vb. I. refl. 1 (despre oameni) A scoate strigăte (prelungi), vaiete, gemete (din cauza unei dureri, a unei suferințe etc.); a-și exprima prin cuvinte durerea, suferința, jalea, nemulțumirea etc; a se tîngui, a se lamenta, (înv., reg.) a se văiera. Erau în totul vreo doisprezece răniți, dar nici unul nu se văita de dureri (CA. PETR.). ◊ Expr. (A se văita) cît îl ține (ori îl ia) gura sau în gura mare v. gură. ♦ (tr.) A plînge, a compătimi pe cineva. Trebuie să părăsesc țara. Bietul om începu a mă văita (SIO.). ♦ (reg.; tr.; compl. indică morți) A boci, a jeli (la înmormîntare). 2 Analog. (despre unele păsări sau animale) A scoate sunete, țipete lugubre, tînguitoare (și prelungi). 3 Fig. (despre vînt, ape etc.) A produce zgomote prelungi, triste. Doi plopi -singuri în tot satul- se văitau îndoiți spre pămînt (BART). 4 Fig. (despre unele instrumente muzicale, despre clopote) A produce sunete triste, tînguitoare. Cele trei clopote mici și sărace se pornesc deodată să țipe și să se vaiete (CAR.). • prez.ind. vait. și văieta vb. I. /de la vai.