VĂPAIE, văpăi, s. f. 1. Flacără, pară; foc. Peste obrazul ca de marmură, lumînările de ceară din sfeșnice își tremurau văpăile. SADOVEANU, O. I 256. Tremurînd s-a stins văpaia lumînării de pe masă. TOPÎRCEANU, B. 73. Și palaturi aurite, ș-un acoperiș de paie, Cînd flacăra le cuprinde fac tot un fel de văpaie. HASDEU, R. V. 107. ◊ Fig. Îl privea și ea țintă cu ochii plini de văpaia suferinței. SADOVEANU, O. II 462. Grozavul vînt se zbate-n largul zării Și norii-mbracă haină de văpăi. COȘBUC, P. II 73. Nu voi să prind de veste Că mi s-a stins văpaia tinereții. VLAHUȚĂ, O. A. 82. ♦ Arșiță, dogoare. Hotărîseră astfel timpul de plecare, ca să scape de văpaia soarelui. PAS, Z. I 44. (Cu pronunțare regională) Vapaia amiezii lucra secundă după secundă. SADOVEANU, A. L. 200. 2. Fig. Lumină strălucitoare a corpurilor cerești; raze luminoase. Galbene văpăi de soare Peste deal acum se scurg. COȘBUC, P. I 315. Văpaia lunii s-așterne pe sclipitoarele întinderi. VLAHUȚĂ, O. A. 139. Luna... luna iese-ntreagă, se înalț-așa bălaie Și din țărm în țărm durează o cărare de văpaie. EMINESCU, O. I 154. 3. Văpaiță (2). Pescuitul cu văpaia. ANTIPA, P. 793.