vătaf s.m. 1 (în Ev. Med., în Țările Rom.) Conducător al unui grup de dregători, de curteni, de slujbași sau de oșteni ai domniei (avînd atribuții administrative, militare, judecătorești). ◊ Mare vătaf sau marele vătaf = conducătorul vătafilor. Vătaful divanului = boier însărcinat cu convocarea divanului. Vătaf de agie = șeful poliției. Vătaf de plai (sau de plăieși) ori vătaful plaiului = șef al plăieșilor care păzeau un plai sau o trecătoare, care avea sarcina să încaseze vămile, să controleze mărfurile care intrau sau ieșeau din țară. Vătaf de hotar (sau de graniță) = șef de străjeri, de grăniceri. Vătaf de plasă = funcționar administrativ care conducea o plasă a unui județ. Vătaf de țigani domnești = vătaf care avea sarcina de a strînge birul de la țigani și de a judeca pricinile mărunte dintre țiganii domnești. 2 Comandant al unor grupuri mici de curteni organizați în cete de la curtea unui boier sau de la o mănăstire; administrator al unei moșii (boierești); logofăt. 3 Conducător, șef (al unei organizații, al unei asociații de meseriași sau de negustori, al unei instituții etc.). ♦ Spec. Conducător al unei bresle, al unui grup de meșteșugari. ♦ Gener. Persoană avînd sub ordinele sale un anumit număr de oameni; conducător, șef. 4 Cioban care conduce o stînă. 5 Șef al unei echipe de pescari. 6 Persoană care conduce călușarii, colindătorii etc. sau alaiul unei nunți tradiționale. • pl. -i. și (înv., reg.) vătaș, vătav s.m. /cf. pol. wataha, bg. ватах, ватаф (ин), ucr. ватага „ceată, mulțime”.