vătăma vb. I. 1 tr. A dăuna sănătății, integrității corporale (producînd suferințe, boli, răniri); a afecta starea sănătății cuiva. ◊ (cu compl. „sănătatea”) Sînt în ape multe materii care pot să vatăme sănătatea vitelor (I. ION.). ◊ (cu compl. introduse prin prep. „la”) Bolovanul l-a vătămat pe copil la picior. ◊ (absol.) E ușor de știut dacă frigul vatămă sau nu. ◊ (refl. pas.) Ochii pot să se vatăme de soarele prea puternic. ◊ (refl. recipr.) Aci se făcu o mare ucidere și o parte și alta se purta cu bărbăție și se vătamara greu (BĂLC.). ◊ (refl.) Omul... are un trup care ușor se poate vătăma (PETROV.). 2 refl. Spec. (pop.) A se îmbolnăvi de hernie. 3 tr. Fig. A cauza, a pricinui cuiva pagube, stricăciuni, prejudicii, neajunsuri; a atinge, aleza (pe cineva sau ceva) (moralmente). Libertatea este acolo unde tot omul poate să facă tot ceea ce nu vatămă pe altul (BOLL.). ◊ (absol.) Să puie frîu dorinței lor d-a vătăma (BARO.). ◊ (intr.) N-am pus cu știință asemenea iscălitură pentru a vătăma stăpînului meu (SADOV.). ◊ Ext. Adunarea rea vatămă obiceiuri bune (D. GOL.). 4 tr. (compl. indică bunuri materiale, obiecte etc.) A cauza, a produce pagube, daune (foarte mari); a strica, a deteriora, a avaria. 5 tr., refl. (înv.) A încălca, a nesocoti; a (se) abate de la... Te vătămaș de Dumnezău (DOC.). • prez.ind. vatăm, (reg) vătăm. /lat. victimare.