ZADAR s. n. (În loc. adv.) În (sau, regional, de-n) zadar = degeaba, în deșert, în van, în dam. A muncit din răsputeri și în zadar. REBREANU, R. I 168. Nepoată dragă! De-n zadar Te văd plîngînd. COȘBUC, P. I 150. Și, sărmana, s-a chinuit așa pînă despre ziuă, dar în zadar, căci împăratul parcă era dus pe ceea lume. CREANGĂ, P. 98. Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar Ș-a lui veșnică lucire s-o strivească în zadar? EMINESCU, O. I 83. ♦ (Rar ca substantiv de sine stătător) Inutilitate, deșertăciune, zădărnicie. Decît s-alungi zadarul, de-ai vrea a m-asculta, Ai soarbe picătura și lumea-ar fi a ta. ALECSANDRI, P. III 388. – Variantă: zădar (CREANGĂ, P. 284, EMINESCU, O. IV 89, ȘEZ. II 44) s. n.