zbuciuma vb. I. 1 refl. (despre oameni) A-și pierde liniștea, a se frămînta sufletește; a se zvîrcoli, a se chinui. Eu pot alege: Să tac ori să mă zbucium în deșert (LAB.). ◊ Fig. Se zbuciumă sărmana floare (GOGA). ♦ (refl., intr.) A depune eforturi deosebite, chinuitoare (pentru a face ceva); a se căzni, a se chinui. Ianco se zbuciumă să fugă (DAVID.). 2 refl., tr. A (se) mișca cu neastîmpăr (de durere sau pentru a scăpa, a se elibera), cu neliniște; a (se) agita, a se zbate. Otrăvitul se zbuciuma în convulsii (C. NEGR.). ◊ (refl.; despre elemente ale naturii) Vîntul se zbuciumă, izbindu-se puternic de ziduri. ◊ Fig. Meniri necunoscute se zbuciumă în mine (GAL.). ♦ (tr.) A răscoli din temelie, a deranja. Mii de brațe... zbuciumau natura (PER.). • prez.ind. zbucium. /z- + buciuma.