ZDRENȚUIT, -Ă, zdrențuiți, -te, adj. 1. (Despre îmbrăcăminte și alte obiecte de pînză) Prefăcut în zdrențe, rupt, sfîșiat; zdrențăros (1). Treceau acum, pe drumul din pădure, patru care încărcate cu lemne, însoțite de vreo douăzeci de săteni, în cămăși murdare, zdrențuite, cu topoarele pe umăr. CAMIL PETRESCU, O. I 310. Abia privi cu coada ochiului rochia zdrențuită a mame-si, spînzurată într-un cui după ușă. ARDELEANU, D. 69. Săracul, umilit și strîns la piept, de sta să-i crape sucmanul cel zdrențuit de pe dînsul. ISPIRESCU, L. 177. ◊ Fig. Soseau dc la munți, pe vînturile înălțimilor, nouri zdrențuiți. SADOVEANU, O. VII 171. Peste dealuri zgribulite, Peste țarini zdrențuite, A venit așa, deodată, Toamna cea întunecată. TOPÎRCEANU, P. 157. 2. (Despre oameni) îmbrăcat în zdrențe; zdrențăros (2). Aduse invalizi și țărani zdrențuiți. PAS, Z. IV 158. Cea grupă zdrențuită în cale-i o salută. EMINESCU, O. I 61.