ZGLOBIU, -IE, zglobii, adj. Vioi, sprinten, zburdalnic. Pe micul școlar zglobiu și pe acest om bizar Jap i-a stimat și i-a iubit. GALACTION, O. I 306. Ileana, frumușică și curățică, avea veșnic un rîs zglobiu care-i plăcea Nadinei. REBREANU, R. II 120. O libelulă sosi, zburînd zglobie, și, crezînd că deasupra apei e o floare, se lăsă, ușoară. GÎRLEANU, L. 21. De-un ceas o privea cum se joacă, zglobie, veselă, amețită, ca de un vin tare, de propria ei tinereță și sănătate. VLAHUȚĂ, O. A. III 36. Fig. Anii tinereții zburaseră zglobii, SADOVEANU, E. 172. ◊ (Substantivat) D-alei, Miule, Și zglobiule. TEODORESCU, P. P. 499. ◊ (Despre dansuri) Vioi, săltăreț, animat. Răsare superbul efeb Un joc zglobiu să danseze. MACEDONSKI, O. I 152. Iată-le-ntr-un joc zglobiu Cu desprinse bete – Mult e-n lume rîs și chiu, Dar atîta tot nu știu Ca-ntr-un joc de fete! COȘBUC, P. II 277.