ZIULICĂ s. f. (Familiar) Diminutiv al lui z i. Nu mai lasă să treacă nici o ziulică fără băutură. REBREANU, I. 19. Nu era ziulică lăsată de dumnezeu să nu se certe. ISPIRESCU, L. 347. Cînd s-au trezit ei, era ziulica albă. CREANGĂ, P. 133. ◊ Loc. adv. Toată ziulica sau ziulica toată (ori întreagă) = de dimineață pînă seara; toată ziua, v. z i. În frunzișul sălciilor... se strîng stoluri întregi de paseri, de stau ziulica întreagă să se adăpostească de căldura cotropitoare. GÎRLEANU, L. 20. Bine-ai venit april, Lună răsfățată! Zburd și cînt, zglobiu copil, Ziulica toată! IOSIF, PATR. 18. Om bun ca dînsul nimeni nu-i Și pentru-o vorbă rea ce-i spui El toată ziulica lui Muncește supărat. COȘBUC, P. I 94. ◊ Expr. Pînă în ziulica de astăzi = pînă acum. Tot Nichifor Coțcariul i-a rămas bietului om numele și pînă în ziulica ds astăzi. CREANGĂ, O. A. 128. Cît e ziulica (și noaptea) de mare = cît ține ziua, un interval de timp mare. Cîtu-i ziulica de mare toarcem, coasem, citim. ISPIRESCU, L. 49. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73. Mătușa Săftica nu se aciua cît e ziulica de mare. CONTEMPORANUL, VI 98.