zori, cântec ceremonial funebru din categoria numită de popor „ale mortului”. Se cântă în grup de femei „numite”, care nu fac parte din familia defunctului, pe alocuri în două grupe, antifonic (v. antifonie). Înainte de răsăritul soarelui, femeile se așează în colțul casei defunctului, cu fața spre răsărit, și intonează z. cu glas puternic („strigă z.”). În unele sate, femeile „strigă z.” stând pe un loc înalt, după ce l-au intonat în casă, apoi îl mai cântă „după înmormântare” (Marian, Mangiuca). Textul poetic, de o mare frumusețe, este o invocare către zori de a nu se ivi până nu se pregătesc cele necesare pentru înmormântare; urmează apoi descrierea drumului în lumea dezumanizată, unde nu e nici milă, nici dor, descrierea momentelor ceremoniale, anunțarea morții prin „Nouă răvășele/ Arse-n cornurele” (pecetluite), descrierea durerii celor rămași și invocarea mortului de a nu pleca. Textul se desfășoară în formă dialogată, pe două planuri, fiind și aici un motiv care revine la fiecare secvență („Zorilor, surorilor”, zorile socotite, de data aceasta, în concepția pop., zâne, ființe binefăcătoare). Melodiile sunt variate în cele trei zone în care se mai păstrează (Oltenia, Transilvania, Banat) și au o factură arhaică, pre- sau pentatonică*, silabism, ritm regulat, mișcare lentă, sistem (II, 6) parlando rubato, sunete mult lungite, susținute în forte, ceea ce accentuează atmosfera dramatică. În unele zone, prin prelungirea notei finale, de către fiecare grup, în timp ce cântă următorul, se naște o polif. primară, pe baza principiului burdonului (I). V. bocet; cântecul bradului; repertoriu (2).