ZVON, zvonuri, s. n. 1. Veste, știre (care circulă din gură în gură); p. ext. informație necontrolată (uneori tendențioasă). Fiecare înțelegea că nu-i la mijloc decît un zvon nebun. SADOVEANU, O. VIII 149. Auzind părintele Duhu că s-a făcut zvon prin Iași despre niște năzdrăvănii ca aceste, cică s-a luat... pe gînduri. CREANGĂ, A. 142. Mai mîndruță decît ea Cîmpul floare nu avea, Stea pe ceriuri nu era, Încît zvonul ajungea Pînă-n țeara turcului. JARNÍK-BÎRSEANU D. 491. 2. Rumoare produsă de glasuri confuze, de activitatea sau de mișcarea unei mulțimi. A înălțat încet-încet ochii și i-a ațintit asupra căpitanului... ascultînd în același timp zvonul norodului de afară. SADOVEANU, N. P. 189. Auzi zvon de glasuri multe la poartă și, uitîndu-se pe un ochi de geam, văzu cum ograda babei se umple de lume. STĂNOIU, C. I. 67. Dimineața ca un fum Urcă pe coline, Zvon de glasuri dinspre drum Pînă-n preajmă-i vine. TOPÎRCEANU, B. 10. 3. Zgomot confuz, nedefinit din natură. Ca o vecernie domoală Se stinge zvonul din dumbravă. GOGA, P. 23. Zvonurile imensei singurătăți a Deltei scădeau înăbușite de zbuciumul și răsuflarea mării. BART, B. 316. Și deodată, dintre dealuri, Se desprinde larg un zvon Depărtat și monoton, Ca un murmur lung de ape. TOPÎRCEANU, B. 40. Papura se mișcă-n freamăt de al undelor cutrier, Iar în iarba înflorită somnoros suspin-un grier... E atîta vară-n aer, e atît de dulce zvonul. EMINESCU, O. I 152. ♦ Zumzet, bîzîit de insecte. Livada a rămas iar liniștită în soare; s-auzea, ca murmurul prelung al unei strune, zvonul albinelor. SADOVEANU, N. F. 155. Nu mă poci apropia, Fîn uscat la boi a da, De zvonul albinelor, De para făcliilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 514. ♦ Glas, cîntat, ciripit de păsări. Poezia mea cîntă revărsarea zorilor noi La al treilea zvon de cocoși. TULBURE, V. R. 7. O stea se surpă-n țăndări și negura o taie. Copacii se întind în somn, cu zvon de mierle. STANCU, C. 96. Ieșise mai curînd ca de obicei, ca să asculte zvonul cel dulce al paserilor. SADOVEANU, P. 45. ♦ Murmur, susur, șopot de ape. În făptura părintelui Nicodim... urmează a suna șuietul pădurii și zvonul apei de munte. SADOVEANU, F. J. 610. Privind eu orizonul Ascult, în noapte, zvonul De ape somnoroase. BELDICEANU, P. 77. ♦ Freamăt de vînt. Lunca a început a suna de zvonul unui vînt grabnic. SADOVEANU, N. P. 29. 4. Sunet depărtat, produs de clopote, instrumente muzicale etc.; răsunet. Cineva doarme cu capul pe pușcă Și poate visează zvon de talangă. BENIUC, V. 76. Hăt un clopot își distramă zvonul. LESNEA, C. D. 77. Cobzarule, de-ai ști cît farmec Și voie bună răspîndești Cu zvonul cîntecelor tale. IOSIF, V. 48.- Variantă: zvoană (DEȘLIU, G. 28, DUMITRIU, v. E. 104, SADOVEANU, N. F. 67) s. f.