ZĂVORÎ, zăvorăsc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la uși, la obloane etc., p. ext. la încăperi) A încuia cu zăvorul. Să arunce cu ce le cădea sub mînă în obloanele groase, de stejar, pe care Nedelea avea grijă să le zăvorască bine pe dinăuntru. GALAN, Z. R. 211. Boier Stoicea intră și el în casă, prin ușile cele mari, groase de o palmă; le închise, le zăvorî și încrucișă pe ele drugii de fier. GALACTION, O I 52. ◊ Fig. Pădurile arse de bruma toamnei zăvorau orizontul cu porți de aramă. C. PETRESCU, S. 190. Radu Comșa mai știa între dînșii încă o pricină care le zăvora sufletul. id. î. I 21. ◊ Refl. (Despre persoane) S-a zăvorit în odaia lui și a spart toate vasele. PAS, Z. I 31. ♦ A închide, a întemnița (pe cineva). Putea, după aceea, maiorul Arghir să înlocuiască cravașa cu un bici... Să-i lipsească pe muncitori de hrană. Să-i zăvorască iarăși, pe cei mai cutezători dintre ei, în carcerele negre. PAS, Z. IV 128. 2. (Popular) A lega (pe cineva) în fiare, în cătușe. În temniță mi-e legat, Cu mîini în butuc băgat, La picioare zăvorit Și cu lanțul pus de gît. TEODORESCU, P. P. 527. – Variantă: zăvori (HOGAȘ, M. N. 164, PĂSCULESCU, L. P. 216) vb. IV.