ÎMBIA, îmbii, vb. I. Tranz. A îndemna pe cineva cu stăruință (uneori cu rugăminți repetate) să facă ceva sau să primească ceva; a invita, a pofti. Poftim, stai și ospătează... hai! îl îmbie Ion Crîngașu, dar se întrerupse, văzînd cum tatăl lui se uita pieziș. CAMILAR, TEM. 10. Adineauri mă îmbiai să mă duci acasă în cabrioletul tău. C. PETRESCU, A. R. 30. Făt-Frumos... fu primit de Alb-împărat cu multă cinste și îmbiat cu felurite sorbeturi răcoritoare. POPESCU, B. I 11. ◊ Fig. Un tainic dor de viață mă îmbie. Simt inima bătîndu-mi tot mai vie. IOSIF, P. 14. ◊ Refl. reciproc. Începură a se îmbia unul pe altul. SBIERA, P. 22. ♦ Refl. (Rar) A se lăsa poftit. Zise către Ioaneș să o urmeze. Ioaneș nu se îmbie mult și merse fără frică după zînă. RETEGANUL, P. IV 11. ♦ A atrage. Îl îmbiau, ca pe fete, culorile și lucrurile gingașe. GALACTION, O. I 9. – Pronunțat: -bi-a.