ÎMPÎNZI, împinzesc, vb. IV. Tranz. 1. A acoperi (ca o pînză) o întindere de loc. Se luminează de ziuă. Un soare superb anunță dimineața. Țăranii au împînzit cîmpul și arăturile de toamnă. SAHIA, N. A. 79. Odată, cînd s-a găsit un căpitan de port care să împînzească malurile cu soldați, toate morile s-au oprit din lucru. BART, E. 327. Paserile ascultară cît ascultară zgomotul acesta, apoi, toate într-un gînd, împînziră care încotro largul cîmpiei încropite. GÎRLEANU, L. 21. Vîntul pornește să scuture cu mînie copacii și fulgii mari de ninsoare împînzesc priveliștea. ANGHEL-IOSIF, C. L. 230. 2. (Cu privire la ochi; mai ales la forma pasivă) A face să devină împăienjenit, lipsit de claritate; a tulbura. Cu palma întinsă deasupra ochilor, apărîndu-și de soare vederile-i împînzite de bătrînețe, scruta cercetător drumul către sat. MIHALE, O. 318. Cu ochii împînziți de lacrimi Tudor citea slovele săpate pe crucea de granit. SADOVEANU, O. VII 61. 3. Fig. A întinde, a răspîndi. Sara de vară împînzea taina-i fumurie peste Iezer. SADOVEANU, O. III 663. Soarele scăpăta în asfințit, împînzind painjeniș de aur pe văi și dealuri. id. ib. VI 238. Cuvintele bătrînului împînziră o tăcere greoaie. REBREANU, R. I 134. ◊ Refl. De la răsărit, se împînzea pe un cuprins nemărginit poleiala unui pătrar de lună. SADOVEANU, O. I 52. Negre s-au împînzit întîi umbrele departe, sperioase, apoi s-au tîrît mai aproape. ANGHEL, PR. 125.