ÎNCEPUT, începuturi, s. n. 1. Faptul de a (se) începe; începere. 2. Punct inițial de plecare; parte care începe sau cu care se începe ceva. Fusese o zi caldă de început de aprilie. SADOVEANU, O. VII 123. Nu se deslușea de-i început de ziuă, ori cele dintîi întunecimi ale asfințitului. C. PETRESCU, S. 11. Viitorul și trecutul Sînt a filei două fețe, Vede-n capăt începutul Cine știe să le-nvețe. EMINESCU, O. I 196. Pe la începutul secolului al XVI-lea se naște în insula Creta un copil dintr-o familie de pescari. ALECSANDRI, T. II 48. ◊ Loc. adj. De la început = cu care se începe ceva. Paginile de la început ale cărții. ◊ Loc. adv. De la (sau de, pe la, dintru ori întru) început = în (sau din) momentul inițial, din capul locului. Dacă el ar fi știut s-o înțeleagă dintru început. REBREANU, R. I 187. Cu drept cuvînt, te așteptai să fii răsplătit, chiar de la început. ODOBESCU, S. III 10. De la bun început = din capul locului, din prima clipă. La început = în epoca inițială, în primele timpuri, mai înainte. La-nceput, pe cînd ființă nu era, nici neființă. EMINESCU, O. I 132. O iubeam și eu la început. NEGRUZZI, S. I 47. Clirosul, ca și mănăstirile, n-aveau privilegiuri deosebite la început. BĂLCESCU, O. II 14. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Lucrare neterminată, încercare. După propria-i mărturisire într-un început de biografie, Ion Creangă s-ar fi născut la 1 martie 1837. CĂLINESCU, I. C. 36. ♦ (Învechit) Origine, obîrșie. Leapădă-te de începutul tău, schimbă-ți numele, sau primește pe acesta ce ți-l dau eu. KOGĂLNICEANU, S. A. 55.