ÎNCHEIETURĂ, încheieturi, s. f. 1. Îmbinare mobilă a capetelor oaselor; loc unde se îmbină aceste capete (v. articulație); parte a corpului unde se află o articulație. Alisandru era subțire, voinic, cu mîinile mari și roșii și încheieturile groase: oase zdravene. DUMITRIU, N. 94. Și-a încercat încheieturile. Era zdravăn, se putea mișca. C. PETRESCU, S. 155. Începu să tremure din toate încheieturile, căci răcoarea nopții o răzbise. SANDU-ALDEA, U. P. 185. Îl trage frumușel cu untură... pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Fig. Poate că vreun brad sau paltin, cu încheieturile slăbite de bătrînețe, se legăna scîrțîind la suflarea aceluiași vînt. HOGAȘ, M. N. 162. 2. Loc unde se îmbină două sau mai multe obiecte sau părțile unui obiect, ale unei construcții. Burlanele, lipite la încheieturi cu hîrtie, afumaseră tavanul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 18. Strînse foișorul, desfăcîndu-l din toate încheieturile. ISPIRESCU, L. 369. Vîntul începu a geme rece și a scutura casa cea mică în toate încheieturile căpriorilor. EMINESCU, N. 10.