ÎNCUNUNA, încunun și (mai rar) încununez, vb. I. Tranz. (Mai ales poetic) 1. A așeza (pe capul cuiva) o cunună ca semn de omagiu, de înălțare la o demnitate etc. (v. încorona); p. ext. a așeza un obiect deasupra altuia, în chip de coroană. Scena se petrece la poalele unei stînci păduroase pe care o încunună un castel feudal cu... metereze. ODOBESCU, S. III 59. Unii brazdele răstoarnă, în căpiți alții le-adună, Le clădesc apoi în stoguri și cu stuh le încunună. ALECSANDRI, P. A. 127. ◊ Fig. Era uscată și subțirică, privind drept cu ochii ce păreau rotunzi, și soarele îi încununa frumusețea anilor ei tîrzii. SADOVEANU, N. P. 44. Soarele apune, Voind creștetele-nalte ale țării să-ncunune Cu un nimb de biruință. EMINESCU, O. I 148. (Refl.) S-a făcut ziuă; s-a încununat de trandafiri răsăritul. SADOVEANU, M. C. 206. 2. Fig. A realiza. Vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorință. ALEXANDRESCU, M. 15.