ÎNHĂMA, înham, vb. I. Tranz. 1. A pune hamurile pe cal (sau pe alt animal de tracțiune); a prinde calul la căruță, la trăsură sau la sanie. Nu-l mai ținea locul de nerăbdare... să înhame caii la căruță și să se înapoieze acasă la maică-sa. GALACTION, O. I 263. Înhamă iepușoarele, își ia cojocul între umere și biciul în mînă. CREANGĂ, P. 114. În grajd de piatră că intra, Herghelia-și înhăma. TEODORESCU, P. P. 90. ◊ Fig. A patra primăvară acuma se grăbește La caru-i să înhame pe zefirii ușori. ALEXANDRESCU, P. 24. ◊ Absol. Miai, înhamă și să-i dăm drumul. PREDA, Î. 85. De la București am înhămat, Toată noaptea am mînat. PĂSCULESCU, L. P. 300. ◊ Refl. pas. S-au înhămat caii la două sănii. SADOVEANU, O. I 400. ◊ Refl. (Rar, despre persoane) Înhamă-te pă tine și trage zdreavăn pînă ce-i ieși din zăpadă. ALECSANDRI, T. I 116. 2. Fig. A angaja la un lucru greu. Tu, stăpîn, iei omul sărac, il înhami ca pe un cal. CAMILAR, N. II 242. ◊ Refl. Piatră mare Sta trîntită... Deli-bașa se-ncerca, Dar s-o miște nu putea. Ienicerii Că-și chema Și cu toții Se-nhăma. TEODORESCU, P. P. 555.