ÎNMUIERE s. f. (< înmuia < în + muia, cf. lat. *molliare): articulare a unei consoane prin mărirea zonei de contact dintre limbă și palat, astfel încât să se obțină o consoană cu un timbru palatal caracteristic, care amintește de i. Î. este un aspect al asimilării consoanelor de către elementul vocalic prepalatal i, ca în exemplele b’ în crab’ (scris: crabi), m’ în pom’ (scris: pomi), p’ în crap’ (scris: crapi) etc.