ÎNNEGURA, înnegurez, vb. I. 1. Tranz. A acoperi cu negură, cu ceață. Aburii, înălțîndu-se de pe apă, începeau a înnegura orizontele amurgit. ODOBESCU, S. III 96. ◊ Fig. Singurul nor care înnegură astă viață lină, fu peste doi ani... moartea bunicăi. NEGRUZZI, S. I 110. ◊ Refl. Soarele cade roșu, mărit, printre nori, dincolo de dealul care s-a înnegurat ca o umbră. CAMIL PETRESCU, O. I 296. (Fig.) În înserarea fumurie Se-nnegurează orice amănunte. CAMIL PETRESCU, V. 24. 2. Refl. Fig. (Despre persoane, fața sau privirea lor) A căpăta o expresie tristă, a se întuneca. Ochii căprii ai lui Tudor se înnegurară. SADOVEANU, O. VII 66. ◊ Tranz. Dinspre fluviu se arătă o mașină... ochii se întoarseră într-acolo, urmărind-o, și ca un semn rău înnegură obrazurile. CAMILAR, N. I 258. Taci, măicuța me, Nu mă-nnegura, Că te-oi blăstăma. ȘEZ. II 83. ♦ (Despre ochi sau privire) A se tulbura, a se împăienjeni. I se înnegură privirea, dar pe urmă văzu limpede. SADOVEANU, O. VII 54.