ÎNNĂBUȘI, NĂBUȘI (-ușesc, -uș) I. vb. tr. 1 A face să piarză răsuflarea, a înneca (prin lipsă de aer): o înfășură în plapămă cu pericolul de a o înnăbuși (BR.-VN.); strîngînd pe dracul în brațe, de credeai că o să-l năbușască (ISP.); bălăriile înnăbușesc floriile; Ⓕ: bogăția ei năbușeste ori-ce tresărire a omului (DLVR.) ¶ 2 Ⓕ A ascunde, a face să nu se vadă, să nu simtă: înnăbușindu-și în piept mînia și ura ce-l sugruma (VLAH.); plecară năbușindu-și plînsul (DLVR.) ¶ 3 Ⓕ A împiedeca să crească, să se desvolte, să aibă urmări, a stinge: nu-i convenea să înnăbușască răscoala prin vărsare de sînge (I.-GH.) ¶ 4 ‡ A da năvală, a face invazie: au năbușit pre aceste locuri mai pre urmă Tătarii (M.-COST.) * ¶ 5 Bucov. A năvăli, a se întinde cu furie: a deschis ușa cînd năbușea focul și în tindă (GRIG.) ¶ 6 Mold. A podidi: mă năbușesc lacrimile de bucurie (ALECS.). II. vb. refl. A-și pierde răsuflarea, a se înneca (din lipsă de aer): noaptea am simțit că mă înnăbuș de tot (BR.-VN.); ieși repede din casă, simțind că se înnăbușe (GN.) [srb. nabušiti].