ÎNTUNECA, întunec, vb. I. 1. Refl. (Despre soare sau lună) A-și pierde strălucirea, a nu mai răspîndi lumină. Și cum o privea sultanul, ea [luna] se-ntunecă... dispare. EMINESCU, O. I 142. Soarele se-ntuneca, Sus la domnul se urca, Domnului se închina. ALECSANDRI, P. P. 27. ◊ (Despre locuri luminate de soare sau de lună) Deasupra satului, văzduhul se-ntuneca grăbind căderea negurilor serii. MIHALE, O. 503. Cerul de vară se întuneca de fumul gros al fabricilor. DUNĂREANU, N. 19. Încă o clipă și cerul se întunecă și munții luară forme fantastice. ALECSANDRI, O. P. 157. ♦ Refl. impers. A se însera, a se face seară, noapte. Acum se întunecase devreme. DUMITRIU, N. 107. Cînd începea să se întunece, nu-i mai lipsea decît o încheiere de efect. REBREANU, R. I 243. Moșule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat? EMINESCU, O. I 49. 2. Tranz. A lipsi de lumină, a face obscur, întunecos. Asudînd printre snopii trîntiți la pămînt Și îngrijorați de norii ce întunecă apusul, Nu vă mai gîndiți la zilele frumoase Cînd rătăceam cu undița pe vale. BENIUC, V. 24. Din zare depărtată răsar-un stol de corbi, Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi. EMINESCU, O. I 128. Domnul se-ndura, Ruga-i asculta, Norii aduna, Ceriu-ntuneca. ALECSANDRI, P. P. 189. ◊ (În basme) De pe munte falnic sare, Aripi negre întinzînd Și cu ele-ntunecînd Șepte codri mari, cărunți. ALECSANDRI, P. II 35. ◊ Fig. Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii Vin de-ntunecă pămîntul la Rovine în cîmpii. EMINESCU, O. I 146. Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizonu-ntunecîndu-l, vin săgeți de pretutindeni. id. ib. 148. ♦ (Cu complementul «vederea») A împiedica vederea (interpunîndu-se între ochi și obiecte). Ca o pînză rară, ce întuneca vederea, roiau țînțarii. DUMITRIU, N. 235. ◊ Fig. Cu umbre care nu sînt v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. 3. Tranz. Fig. (Complementul este un abstract) A slăbi intensitatea, a înăbuși. Lună tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Și, gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci. EMINESCU, O. I 130. ◊ Refl. Deodată bunăvoia se întunecă. C. PETRESCU, C. V. 115. De măgulirile lingușiei dreptul simț se întunecă. NEGRUZZI, S. I 314. ♦ Refl. (Despre minte) A-și pierde ascuțimea, agerimea, a deveni mai greoi. (Tranz.) Vuietul infernal care se ridică din torentul mulțimii te amețește întunecîndu-ți mintea. BART, S. M. 40. ♦ Refl. A îmbătrîni, a se apropia de moarte. Nu s-a găsi nimene să ne spuie cum s-au petrecut toate! A trecut atîta vreme și noi tot ne întunecăm, fără a ști. SADOVEANU, N. P. 9. Pierdut e totu-n zarea tinereții Și mută-i gura dulce-a altor vremuri, Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec! EMINESCU, O. I 201. 4. Refl. (Despre culori; p. ext. despre obiecte colorate) A se face mai închis (la culoare). Albul picturii se mai întunecase. ♦ Fig. (Despre fața oamenilor, p. ext. despre oameni) A se posomorî, a se încrunta, a se supăra; a se întrista. Pătru se întunecase la față. DUMITRIU, V. L. 40. Iuga observă cum i se întunecă mereu fața. REBREANU, R. I 256. Mult la față te-ai schimbat Și mi te-ai întunecat! ALECSANDRI, P. P. 216. ♦ Tranz. Fig. (Cu complementul «viața» sau «zilele») A amărî, a întrista. Copilă hăi! Florin nu-i de tine; nu-ți întuneca zilele cu dînsu. ALECSANDRI, T. 906.