ÎNTĂRÎTAT, -Ă, întărîtați, -te, adj. Adus (de obicei în mod intenționat) în stare de mînie, de surescitare, iritat; agitat; furios, înfuriat. Cînii, întărîtați, îmi dădeau ocol, hămăind mînioși. SADOVEANU, O. I 351. Cătînd să zărească amăgitoarea pradă care i-a pierit din ochi, și apoi întărîtat, obosit, mînios de zadarnica-i osteneală, el strigă... ODOBESCU, S. III 82. Se întoarseră foarte întărîtați și cu inima bănuitoare lîngă împăratul, căruia îi insuflară aceleași bănuieli. BĂLCESCU, O. II 276. ◊ Fig. În curtea lui Lică Mătase, mașinuța stațiunii duduia pe loc, întărîtată. MIHALE, O. 501. Un freamăt puternic se făcu atunci în toată pădurea ca de o furtună ce vine întărîtată asupra copacilor. ISPIRESCU, E. 238. Îmi place a sta singur pe-o stîncă dărîmată, S-aud pe maluri vîntul cu groază șuierînd, Să văd pe-ntinsul negru furtuna-ntărîtată Și cerul fulgerînd. ALECSANDRI, O. 82. ◊ (Adverbial) A auzit pe cîne hămăind întărîtat. SADOVEANU, P. S. 100. ♦ Care dovedește întărîtare. Sufletul îi tremura ca o floretă întinsă de o mînă întărîtată și fricoasă. CAMIL PETRESCU, U. N. 35. Trăsese cu urechea la întărîtata discuție a celor doi negustori. C. PETRESCU, C. V. 26. – Variantă: întărtat, -ă (VLAHUȚĂ, P. 106, SBIERA, P. 274, ALECSANDRI, P. I 194) adj.