ÎNȚEPA, înțep, vb. I. Tranz. 1. A împunge ușor, a străpunge cu un vîrf ascuțit; a înghimpa. Un țînțar îl înțepă așa de tare, încît îl deșteptă. ISPIRESCU, L. 245. Poteca n-o mai vedea, Mărăcini o înțepa. ANT. LIT. POP. I 368. Mă-nțeapă barba ta. ȘEZ. I 237. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul ) L-a înțepat cu un ac. ◊ Fig. Zăriră umbrele negre ale pasărilor cum treceau ca săgeata, înțepînd asfințitul cu unghiul lor ascuțit. DUMITRIU, B. F. 134. Un pescăruș văzduhul îl înțeapă. DRAGOMIR, P. 52. Ismailitenii au început a înțepa cu trupele lor de pradă hotarul Moldovei. SADOVEANU, F. J. 739. ◊ Refl. O, dar cum plîngeai aseară, Cînd te-ai înțepat la deget! TOPÎRCEANU, B. 57. Și prin mărăcini mă-nțep. ȘEZ. I 287. ♦ Intranz. (Despre băuturi) A da o senzație de înțepătură, a avea un gust acidulat; a fi acrișor. Acest vin înțeapă. 2. Fig. (Cu privire la persoane) A critica ironic, răutăcios; a adresa aluzii sarcastice. Frusina... îl înțepa, cînd și cînd, cu cîte o vorbă. GALACTION, O. I 137. ◊ Absol. În predicile sale de pe amvoanele bisericilor, înțepa ca vespea. CREANGĂ, A. 136. 3. (Învechit) A trage, a vîrî în țeapă. Înțepa pe un boier alăturea c-un mojic de rînd, tîlhar la drumul mare. SADOVEANU, O. VII 118. Spînzurați-l! înțepați-l! tăieți-l... Strigară haiducii. NEGRUZZI, S. I 120. Ștefan-vodă se gîndea Că tot e a-l înțepa Ori de gît a-l spînzura, Și poruncă poruncea Ca să scoată pe Corbea. TEODORESCU, P. P. 530.