ĭes și (vechĭ) es, a ĭeșí v. intr. (lat. ĕx-eo, -ire, d. ex, din, și ire, a merge; it. escire, uscire, pv. vfr. eissir, uissir, cat. vsp. exir. – Ĭes, ĭeșĭ, ĭese, ĭeșim, ĭeșițĭ, ĭese [lit. ĭes]: treĭ chĭurasate ĭese [Ĭorga, Neam. Rom. 5, 1282]. Toate păsările cîntă, Ĭese mîndrele și-ascultă [P. P. din Bc., Neam. Rom. Pop. 5, 710]; ĭeșeam; să Ves, să ĭeșĭ, să ĭasă, să ĭeșim, să ĭeșițĭ, să ĭasă. V. per, sul, reușesc). Trec din ăuntru afară: ĭes afară din casă. Încetez un serviciŭ, mă las de o ocupațiune: a ĭeși de la stăpîn, ĭes din armată. Mă liberez, scap: a ĭeși dintr’o încurcătură. Mă discolorez saŭ dispar (vorbind de colorĭ): albastru ĭese la spălat, la soare (saŭ de soare). Rezult, vin: din vînzare ĭ-a ĭeșit un cîștig bun. Mă răsăîndesc, mă lățesc: ĭ-a ĭeșit nume răŭ. Răsar, apar: ĭ-aŭ ĭeșit bube pe obraz, acest ziar ĭese în fie-care zi. Devin, ajung: acest copil va ĭeși om mare. A ĭeși pe uscat (vorbind de o corabie), a se cĭocni de uscat și a rămînea înțepenită acolo. A ĭeși la capăt saŭ la căpătîĭ, a învinge o greutate, a ajunge la bun rezultat. A nu ĭeși din cuvîntu cuĭva, a nu-ĭ călca ordinu. A ĭeși saŭ a-țĭ ĭeși din mințĭ (ca rus. sŭ umá shoditĭ), a turba, a înebuni, a-țĭ perde capu. A ĭeși din chestiune, a începe să vorbeștĭ despre alt-ceva. A ĭeși din balamale, a-țĭ perde sărita, a te înfuria. Foc îĭ ĭeșea din ochĭ, ochiĭ îĭ ĭeșeaŭ din cap de furie, era grozav de furios. Eŭf. A ĭeși afară, a te duce la latrină.