șatră, șetre, s.f. – 1. Cort, locuință țigănească: „Pă tată-to l-am văzut / La o șatră armenească / Cai negri să potcovească” (Bilțiu, 1990: 252). 2. Baracă, gheretă, chioșc de scânduri, acoperit cu pânză, ce se ridică de negustori pe la târguri de țară sau bâlciuri (Brediceanu, 1957): „Și mi-aș pune șatra-n prag / Ș-aș vinde la dor și drag” (Brediceanu, 1957: 91). 3. (reg.) Prispa cu stâlpi și arcade confecționate din lemn, pe fața casei și/sau pe toate cele trei laturi ale acesteia (Dăncuș, 2010). Pridvorul caselor țărănești, târnaț (Bud, 1908; Bârlea, 1924; ALRRM, 1971: 251). „Maică, dacă-s supărată, / Ies afară, stau pe șatră” (Calendar, 1980: 103). (Maram.). 4. Platou montan. ♦ (top.) Șatra Pinti), masiv (1.014 m) în Munții Lăpușului, un rest eruptiv, izolat către sud, care are formă de con, cu un larg piemont în jur. Șatra desparte depresiunile Lăpuș și Copalnic, pe care le domină ca un masiv impunător (Geografia, 1987: 64; Posea, 1980). Se presupune că aici își avea haiducul Pintea Viteazul unul dintre locurile sale de refugiu (Vișovan, 2008). „Aceie nu-i zare a zări, / Tăt e Șătruca Pintii” (Papahagi, 1925: 246). – Din bg. šatra „cort” (Scriban, Miklosich, Cihac, Ivănescu, cf. DER; DEX, MDA), srb. šatra „baracă, umbrar” (Scriban, DEX, MDA), magh. sátor (DEX, MDA), sl. šatǐrǔ „cort” (Șăineanu; Miklosich, Cihac, Ivănescu, cf. DER).