ȘEZĂTOARE, șezători, s. f. Mică adunare la țară, la care participanții lucrează (venind fiecare cu lucrul lui) și totodată petrec, spunînd povești, glume, ghicitori etc. V. clacă. De-acum în șezători... fetele să-mi pună nume? COȘBUC, P. II 171. Ne duceam băieții și fetele unii la alții cu lucrul, ca să ne luăm de urît, ceea ce la țară se cheamă șezătoare. CREANGĂ, O. A. 64. Fă-mă, doamne, lemn de tufă, Să mă taie mîndra furcă, Să mă ducă-n șezătoare, Să mă ție-n brățișoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 368. ◊ Fig. S-adun flori în șezătoare, De painjen tort să rumpă. EMINESCU, O. I 72. ♦ (De obicei determinat prin «literară») Reuniune literară. V. cenaclu. Să facem o șezătoare de taină în amintirea celui mai autentic scriitor artist al literaturii noastre. SADOVEANU, B. 85.