2) și conj. copulativă (lat. sîc, așa; it. sĭ, da; fr. pv. sp. si, pg. sim. Vfr. însemna „și”. V. sic). Împreună cu, plus, cu: oameniĭ și animalele, ziŭa și noaptea, apa și uscatu. (Greșit orĭ de prisos și cu: eu și cu tine). Adv. Asemenea: plec și eŭ, și eŭ am fost. Deja, pe loc: cum a auzit, a și plecat, a și zis. Ĭar, dar, pe cînd: țara pĭere, și baba se pĭaptănă. Tot așa, de o potrivă: cum e sfîntu, și (saŭ așa și saŭ tot așa și) tămîĭa. Eĭ, și? locuțiune pin care cerĭ să se continue povestirea întrebînd ce-a maĭ fost saŭ pin care sfidezĭ: Eĭ, și? Ce maĭ zicea el? A zis că va reclama! – Eĭ și? (adică: Ce e cu asta? Nu-mĭ pasă!). Și așa, 1. și fără asta: sîntem fericițĭ și așa; 2. cu asta, de aceĭa: a auzit c’am sosit, și așa a venit. Și dacă, chear așa să fie, nu-mĭ pasă: Fugĭ, că te vede! – Și dacă! (V. deși). Și maĭ și, și maĭ mare (orĭ mic) încă, și maĭ intens, și maĭ breaz: acesta e și maĭ și, asta (de ex., o surpriză) e și maĭ și.