ȘIPOT, șipote, s. n. 1. Izvor a cărui apă țîșnește cu putere (și care este de obicei captată printr-un jgheab sau printr-o țeavă). Cînta voios sub crengi un șipot, cînta din zori și pînă-n seară. ANGHEL, Î. G. 43. Suspină apele sfioase în fund de peșteri depărtate Și plîng în șipote sonore. IOSIF, P. 86. Colo sub nucii ce se văd în dosul casei e un șipot, o apă – s-o tot bei. SLAVICI, N. I 342. ◊ Fig. Cald sînge năpădește cu șipote pe gură. COȘBUC, P. II 201. ♦ Jgheab, țeavă sau uluc prin care se captează apa unui izvor. Stoica oprește la fîntina cu șipot, acoperită de o troiță de stejar. CAMIL PETRESCU, O. I 324. Copii cu cofe, un întreg norod adăsta la fîntîni și la șipotele noroioase. ANGHEL, PR. 110. Zăriră sub umbra unor sălcii pletoase o fîntînă cu trei șipote. POPESCU, B. III 10. ♦ Țeavă sau burlan de scurgere. Am admirat noua brînă de piatră. întreruptă pe alocurea de șipote grațioase prin care, scurgîndu-se apele de ploaie, va fi cruțată pe viitor învelitoarea cea de plumb. ODOBESCU, S. II 503. 2. Loc unde o apă curge foarte repede; curent, vîrtej. Sînt adîncimi mari, numite șipote. ȘEZ. VI 133.