ȘIROI², șiroiesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre apă, p. ext. despre alte lichide) A curge sau a se prelinge în șiroaie. Filoftei, cu cămașa udă pe spate și cu apa și- roindu-i pe ceafă și în barbă, le dădea afară cu ispolul. DUMITRIU, P. F. 16. Sîngele... șiroia, umplînd pămîntul. SADOVEANU, O. I 255. (În forma șirul) Auzi cum șiruie afară, De-a lungul streșinilor, ploaia! IOSIF, PATR. 78. ◊ (Despre lucruri îmbibate cu un lichid sau care secretă un lichid) Cîrligele șiroiau de apă. DUMITRIU, P. F. 4. M-am trezit pe mal, fulgerînd cu coada ochiului spre locul primejdiei; biruitor, însă, într-o jalnică stare, cu straiele șiroind și lipite de trup. SADOVEANU, Î. A. 49. Fruntea călărețului șiroia de sudoare. NEGRUZZI, S. I 42. 2. (Despre ape curgătoare) A curge (repede). (Atestat înforma șuroi) Cu fruntea lovită în piatraunde șuroia apa pe jgheaburi de două ori de trei mii de ani. C. PETRESCU, R. DR. 60. ◊ Fig. Îi trecuse năvala răului și prin vine îi șiroia o răcoare proaspătă de grădină umedă. DUMITRIU, N. 239. – Variante: șuroi, șirui, șurui (VLAHUȚĂ, la TDRG) vb. IV.