ȘOVĂI, șovăi și șovăiesc, vb. IV. Intranz. 1. A merge cu pas nesigur, clătinîndu-se; a se împletici. Ghiță Lungu șovăi către un cotlon al lui din chilia de lîngă moară. SADOVEANU, M. C. 133. Sprijinindu-se de pereți, șovăind, se strecură pe ușă. BART, E. 254. Mergea Ivan, șovăind, cînd la o margine de drum, cînd la alta. CREANGĂ, P. 297. Ea mereu venea, Pe drum șovăia Și s-apropia. ALECSANDRI, P. P. 189. ◊ (Poetic) Calea noastră curgea capricioasă pe poalele pădurii sau – azvîrlită dincolo de pîraie – șovăia prin pietrișuri, se pierdea în vadurile limpezi. GALACTION, O. I 38. ♦ (Despre lucruri) A se mișca, a oscila, a se clătina. Pluta, șovăind sub picioarele sale, îi clătină mîna tocmai în momentul cînd el descărca arma. GANE, N. I 81. ◊ (Prin metonimie) Lumînările scăzute șovăiau. MACEDONSKI, O. I 84. 2. Fig. A fi nehotărît, a sta în cumpănă dacă să facă sau să spună un lucru; a nu se putea hotărî; a ezita. Cum de-a putut el șovăi odată? SADOVEANU, O. VII 163. Nu dorim vărsare de sînge, dar nu vom șovăi a întrebuința arma. REBREANU, R. II 235. Spuneți... Umilitu-m-am la voi? Șovăit-am în credință? BOLLIAC, O. 210. ◊ (Despre abstracte) Și-n pieptul lui mînia o clipă șovăiește. COȘBUC, P. I 142. 3. Fig. A se codi, a o suci, a o întoarce, a căuta pretexte. Ceilalți, nemaiavînd încotro șovăi, dieata rămase bună făcută. CREANGĂ, P. 15. Auzi, Nițule?... De-acu n-ai încotro șovăi! ALECSANDRI, T. 1582.