ȘOVĂITOR, -OARE, șovăitori, -oare, adj. 1. Cu mișcări nesigure, tremurător; șovăielnic. Coborî cu pași șovăitori... scara. DUMITRIU, N. 74. Venea din Jidovița, singur, gînditor, în mers șovăitor. REBREANU, I. 106. Se uita spărios și uitit la Dan, fixîndu-l ca pe o umbră, cu buzele tremurînde și cu pași șovăitori. EMINESCU, N. 62. ◊ (Adverbial) Arătîndu-i ziarul cu degetul, îl întrebă, șovăitor și, în același timp, cu o dorință hotărită: E al dumitale ziarul? DUMITRIU, N. 8. (Fig.) O boare umedă... pipăia șovăitor frunzele sălciilor. BART, S. M. 80. ♦ (Rar) Șubred. De la mamă... i-a rămas sănătatea șovăitoare și melancolia. SADOVEANU, E. 214. 2. Fig. (Despre oameni) Lipsit de convingere sau de principialitate; nehotărît; nestatornic. Pe Calea Griviței... vînzătorii se războiau cu trecătorii șovăitori, să-i facă negreșit clienți. REBREANU, R. I 17. Fig. Avu o tresărire și murmură cu o imputare șovăitoare. REBREANU, R. I 245.