ȚINTUIT, -Ă, țintuiți, -te, adj. 1. Bătut, prins în cuie sau în ținte; (despre încălțăminte) cu ținte pe talpă. Avea cizme țintuite. DUMITRIU, N. 135. Ghiță și-a făcut rost de niște ghete cu talpa groasă, țintuită. PAS, Z. I 180. 2. Împodobit cu ținte, p. ext. cu pietre scumpe, cu aur. Ei merg bătînd din pinteni!... Zburdalnica lor ceată Străluce de departe în haine poleite... Și frîie țintuite, și argintate șele. ALECSANDRI, P. III 200. Oprișanul are-n sat Ogari, căpoi de vînat, Cu zgărzi late, țintuite, Pe la margini poleite. id. P. P. 202.