țivlí, țivlesc, v.i. (reg.; înv.) 1. A zbiera: „...s-a tot dus, tot lihotind și țivlind ca o cățé” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 117). 2. A face zgomot mare. 3. A suna, a țiui: „Dar, tocmai când o admirau mai tare cu gurile căscate, a-nceput drăcovenia să țivlească, adică să sune” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 288). – Din sl. cviliti „a plânge” (Tiktin, după DER; DEX); formă onomatopeică (MDA).