înțepușa [At: DOSOFTEI, V. S. 223/2 / V: ~poșa / Pzi: ~șez / E: în- + țepușă] 1 vt A împunge cu țepușa. 2 vt A împunge gura unui sac cu țepușa pentru a putea fi legat. 3 vt (Pex) A lega. 4 vi (Fig; d. părul de pe cap) A se ridica în sus ca țepușele. 5 vr (Pop) A se înțepeni (9).

înțepoșa v vz înțepușa

înțepoșéz v. tr. (d. țepos, ca țeapa). Olt. Rîdic, cĭulesc urechile: calu îșĭ înțepoșă urechile.

înțepușéz v. tr. (d. țepușă). Pun țepușa la gura saculuĭ (ca să-l strîng).

înțepușa (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. înțepușez, 3 înțepușează; conj. prez. 1 sg. să înțepușez, 3 să înțepușeze; ger. înțepușând

înțepușa (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 înțepușează, 1 pl. înțepușăm; conj. prez. 3 să înțepușeze; ger. înțepușând

înțepușa vb., ind. prez. 1 sg. înțepușez, 3 sg. și pl. înțepușează, 1 pl. înțepușăm; conj. prez. 3 sg. și pl. înțepușeze; ger. înțepușând

înțepușa, înțepușez, vb. I (reg.) 1. a împunge cu țepușa. 2. a împunge gura sacului, spre a-l lega, a lega sacul. 3. (fig.; despre părul capului) a se ridica în sus, a se scula, a se face măciucă. 4. (refl.) a lua o atitudine dârză în fața cuiva, a se înțepeni (în fața cuiva).