ȚARĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat. ◊ Expr. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-Vodă) = loc fără stăpân, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. (Fam.) Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci când subestimează o persoană sau o problemă. A plăti (cât) un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a) a conduce, a administra o țară; b) (ir.) a discuta o chestiune importantă (de ordin politic) fără a avea competența necesară; p. ext. a discuta multe și de toate. (Pop.) A se duce la țară (sau în țări) = a se duce în lume. Țara e largă = ești liber să faci ce vrei, să pleci unde vrei. La colț de țară și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Peste nouă (sau șapte) mări (și) peste nouă (sau șapte) țări = foarte departe. A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Fam.) A sta prost (sau rău) cu țara = a nu avea bani. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpân; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. 2. (În sintagma) Țara Românească = stat feudal românesc, creat la începutul sec. XIV, cuprinzând Muntenia și Oltenia, până la unirea Principatelor. Țările de Jos = denumire dată în Evul Mediu și în epoca modernă teritoriul cuprinzând Belgia, Olanda, Luxemburgul și nord-estul Franței. ♦ (În vechea organizare politică și administrativă a României) Provincie. 3. Regiune, ținut, teritoriu. ♦ Șes. 4. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie. 5. (În opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊ Loc. adj. De (sau de la) țară = de la sat; rural. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1); popor; națiune; p. ext. oameni, lume. ◊ Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (Înv.) Populație de la sate; țărănime. [Var.: (înv.) țeară s. f.] – Lat. terra.

Țările-de-Jos f. pl. 1. vechiul nume al regatelor actuale Belgia și Olanda; 2. azi numele regatului Olandei.

Țările de Jos (stat) s. propriu f. pl. art.

Țările de Jos s. propriu f. pl.

Țările de Jos s. pr. f. pl.

ȚĂRILE DE JOS, denumire dată în Ev. med., și în Epoca modernă terit. care cuprindea Belgia, Olanda, Luxembourg precum și NE Franței. V. Burgundia; Flandra; Belgia; Olanda; Luxembourg.

REVOLUȚIA DIN ȚĂRILE DE JOS, prima revoluție din Europa, desfășurată între 1566 și 1609, în Țările de Jos aflate în stăpânirea Spaniei. Cu un caracter antifeudal și de eliberare națională de sub dominația absolutismului spaniol, revoluția a îmbrăcat forma luptei împotriva Bisericii catolice, sprijinul principal al Spaniei în Țările de Jos, și s-a desfășurat sub steagul calvinismului. A început cu răscoala populară din 1566, cunoscută în istorie de răscoala iconoclastă, reprimată de armata spaniolă comandată de regele de Alba, care a instaurat un regim de teroare sângeroasă, împotriva căruia a luat naștere o puternică mișcare de partizani, care s-a generalizat. în 1572. Speriată de proporțiile revoluției, o parte a marii burghezii au trecut puterea în provinciile Olanda și Zeeland prințului Wilhelm de Orania (Wilhelm Taciturnul). La sfârșitul deceniului al optulea al sec. 16 au avut loc răscoale populare și mișcări țărănești și în sudul Țărilor de Jos, la Bruxelles, Gand, Ypres, Anvers ș.a., unde au fost create „comitetele celor 18”, organe revoluționare ale revoluției. Nobilimea, orășenimea și clerul catolic din provinciile din S, temându-se de revoluție, au constituit „Uniunea de la Arras” (1579) și au căzut la înțelegere cu Filip II, regele Spaniei, rămânând sub stăpânirea lui. În același an, provinciile din N (Holland, Zeeland, Frisia și Utrecht), au încheiat „Uniunea de la Utrecht” la care au aderat și orașele din Flandra și Brabant, în frunte cu Gand; pe baza acestei uniuni s-a constituit în 1581 „Republica Provinciilor Unite”, care, după numele celei mai mari provincii, a fost numită în mod curent, după 1609, Olanda, recunoscută în mod formal de Spania în 1609, iar pe plan european, prin Pacea westfalică (1648).