șișcă³ sf [At: LB / Pl: ~ște, ~ști / E: nct] (Reg) Vrăjitoare.

ȘIȘCĂ², șiște, s. f. (Regional) Femeie care face vrăji; vrăjitoare; năzdrăvană. Dar șișca de Joimăriță miroasă bine și tot știe ce-au făcut ele. PAMFILE, M. R. I 105.

ȘIȘCĂ², șiște, s. f. (Reg.) Vrăjitoare. – Comp. sb. šiška „hîrcă”.

șișcă f. Tr. vrăjitoare bătrână. [Abstras din rus. ȘIȘKATI, a șopti: babele șoptesc fermecele (căci, rostite pe înțeles, ele și-ar pierde eficacitatea)].

1) șíșcă f., pl. ca ceașcă (sîrb. šiškati, a adormi, šuškati, a șopti, a murmura, a boscorodi, pin aluz. la vorba vrăjitoarelor). Trans. Munt. vest. Vrăjitoare. V. bahorniță.

șișcă (reg.) s. f., g.-d. art. șiștii

ȘIȘCĂ s. v. babă, tocător, vrăjitoare.

șișcă s. v. BABĂ. TOCĂTOR. VRĂJITOARE.

șișcă (-ci), s. f. – (Trans.) Vrăjitoare. Sb. šiška, din sb. šuškati „a bombăni” (Cihac, II, 389; Tiktin). – Der. șișcoi, s. m. (Trans., vrăjitor); șișcărie, s. f. (Trans., vrăjitorie); șișcav, adj. (Trans., Olt., sîsîit); șișcăvi, vb. (a sîsîi). Șiștav, adj. (atrofiat, ofilit), der. șiștăvi, vb. refl. (a se atrofia; a se strînge, a se reduce) ar putea fi același cuvînt, deși semantic nu este clar (după Scriban, din bg. šiškav „corpolent”, spunîndu-se la început, despre grîul cu paie multe și spic sărac); cf. sitav, adj. (micșorat, împuținat), în Delavrancea, scriitor uneori destul de incorect; sitivi, vb. (a striga în gura mare), pe care Cihac, II, 345, îl lega de sl. sipnąti „a răguși”.