abjurare sf [At: CADE / Pl: ~rări / E: abjura] Renegare publică a unei credințe religioase, a unei doctrine, a unei concepții etc. Si: abjurat¹.

abjuráre s.f. (relig.; în creștinism și islamism) Renunțare solemnă și definitivă la o altă religie sau doctrină practicată pînă atunci, considerată falsă sau greșită; abjurație. ♦ Formulă scrisă sau orală prin care se exprimă această renunțare. ♦ gener. Renegare publică a unei credințe, a unei doctrine, a unei opinii etc. • pl. -ări. /v. abjura.

*ABJURARE, *ABJURAȚIUNE, *ABJURAȚIE sf. Faptul de a abjura [fr.< lat.].

ABJURARE, abjurări, s. f. (Rar) Acțiunea de a abjura și rezultatul ei.

ABJURARE s.f. Renegare, renunțare publică (la o idee, la o doctrină etc.); abjurație. [< abjura].

abjurare f. renunțare solemnă la o erezie. Abjurările cele mai celebre au fost: a lui Enric IV în 1593 și a reginei Cristina de Suedia în 1665 (amândoi făcându-se, din protestanți, catolici).

*abjurațiúne f. (lat. abjurátio, -ónis). Acțiunea de a abjura. – Și -áție, dar ob. -are.

abjurare s. f., g.-d. art. abjurării; pl. abjurări

abjurare s. f., g.-d. art. abjurării; pl. abjurări

abjurare s. f. → jurare

ABJURARE s. abjurație, lepădare, renegare. (~ a unei doctrine.)

ABJURARE s. lepădare, renegare. (~ a unei credințe.)