ALAC s. n. Specie de grâu foarte rezistentă, cu un singur bob în spiculeț, care se cultivă în regiunile muntoase (Triticum monococcum). – Cf. magh. alakor.

ALAC ~ce n. Specie de grâu care se cultivă în regiunile de munte. /cf. ung. alakor

alac s. n., (spice) pl. alace

alac, s. m. – Specie de grîu foarte rezistentă. Origine obscură. Pare a proveni indirect din lat. alica, prin intermediul unei forme asemănătoare celei care a dat álaga în sp. (lat. *alaca, cf. Corominas, I, 75), însă der. este dificilă. În general se admite că etimonul pentru rom. este mag. alakor (Cihac, II, 475; Densusianu, Rom., XXXIII, 273; REW 337; Pascu, R. crit., VII, 66; Gáldi, Dict., 170); dar în mag. este cuv. străin (Drăganu, Dacor., VII, 201), probabil rom. (Edelspacher 8). Și mai îndoielnică este legătura cu alb. akuë (Hasdeu 667). Philippide, II, 696, sugerează alb. lakër „verdeață”, din gr. λάϰανον.

ALAC s. (BOT.; Triticum monococcum) (reg.) tenchi, secară-albă.

alac, s.n. Specie de grâu rezistentă, cultivată în regiunile muntoase (Triticum monococcum): „Cu cunună de alac / Ști lumea că ț-o fost drag” (D. Pop, 1978: 214); „Alacu are țapă ca orzu. Îl sămănau toamna și-l îmblăteau cu îmblăciu, ca grâul. Îl dădeau la porci, la găini” (Memoria, 2003). ■ (top.) Alac, teren arabil și fânațe în Rohia; Alacu, deal în Moisei; Alac, top. în Oarța de Jos și fânațe în Săcel. – Din magh. alakor (Densusianu, DEX), dar în magh. este cuvânt străin (Drăganu, după DER); pentru anumite toponime, Loșonți (2006: 25) propune: din prep. a + lac; cuv. autohton (Hasdeu, Philippide); „credem că suntem în fața unui cuvânt vechi, de substrat” (Vișovan, 2005).