aliaj sn [At: HASDEU, I. C. 118 / P: ~li-aj / Pl: ~e (iuz) ~uri / V: ~agiu / E: fr alliage] 1 (Rar) Aliere. 2 (Ccr) Produs metalic obținut prin topirea laolaltă a anumitor metale sau a unor metale cu metaloizi.

ALIAJ, aliaje, s. n. Acțiunea de a alia (2) și rezultatul ei; produs cu caracter metalic, obținut prin topirea laolaltă a două sau a mai multor metale, sau a unor metale cu metaloide. Alama este un aliaj de cupru și zinc. ◊ Primul metal folosit de oamenii primitivi a fost arama, dar prin aliaj cu cositorul s-a ajuns la bronz. IST. R.P.R. 20. ◊ Aliaj binar v. binar. – Pronunțat: -li-aj.

ALIAJ, aliaje, s. n. Produs cu caracter metalic obținut prin topirea laolaltă a anumitor metale sau a unor metale cu metaloizi. [Pr.: -li-aj] – Fr. alliage.

ALIAJ s.n. Amestec de mai multe metale sau de metale cu metaloizi, obținut prin topirea lor laolaltă. [< fr. alliage].

ALIAJ s. n. produs metalic obținut prin topirea mai multor metale ori a unor metale cu metaloizi. (< fr. alliage)

ALIAJ ~e n. Produs metalic obținut prin topirea mai multor metale cu metaloizi. ~ de fier. [Sil. -li-aj] /<fr. alliage

aliaj m. 1. combinațiune de diferite metale; 2. fig. amestec necurat.

aliagiu sn vz aliaj

*ALIAGIU (pl. -agii, -agiuri), *ALIAJ (pl. -aje, -ajuri) sn. 1 ⚒ Amestec de două sau mai multe metale prin topire: bronzul este un ~ ¶ 2 fig. Amestec de tot felul de lucruri: în mintea lui e un ~ bizar de idei [fr.].

*aliágiŭ n. și (ob.) -áj n., pl. e (fr. alliage, d. allier, a alia. Combinațiune de metale pin fuziune).

aliaj (desp. -li-aj) s. n., pl. aliaje

aliaj (-li-aj) s. n., pl. aliaje

aliaj s. n. (sil. -li-aj), pl. aliaje

aliaj, pl. aliaje

aliaj, -je.