ALIBI, alibiuri, s. n. 1. Dovadă de nevinovăție rezultată din constatarea că, la data săvârșirii infracțiunii, cel învinuit se afla în altă parte decât la locul săvârșirii ei. 2. Mijloc de apărare care aduce în sprijin un alibi (1). 3. Fig. Pretext, scuză, justificare. ◊ Expr. A (nu) avea (nici)un alibi = a (nu) deține (nici)o probă, a (nu) avea (nici)o motivare. – Din fr. alibi.

alibi sn [At: DA / Pl: ~uri / V: ~u / E: fr alibi] 1 (Jur) Situația de a nu se găsi la locul crimei sau al delictului, în timpul când s-au săvârșit acestea. 2 (Jur) Mijloc de apărare care aduce în sprijin un alibi (1). 3 (Fig) Pretext. 4 (Fig) Scuză. 5 (Fig) Justificare. 6 (Îe) A (nu) avea (nici) un ~ A (nu) avea (nici) o motivare.

*ALIBI, *ALIBIU (pl. -biuri) sn. ⚖️ Prezența unei persoane în alt loc decît acela unde era bănuită că se afla într’un anumit timp; în materie criminală sau corecțională, alibiul este invocat ca mijloc de apărare de un acuzat care caută să aducă dovada că, din cauza absenței lui din locul unde crima sau delictul s’a făptuit, nu se poate să fi luat parte la ele: a stabili, a invoca, a-și crea un ~ [fr. < lat].

ALIBI, alibiuri, s. n. 1. Dovadă de nevinovăție rezultată din constatarea că, la data săvârșirii infracțiunii, cel învinuit se afla în altă parte decât la locul săvârșirii ei. 2. Mijloc de apărare care aduce în sprijin un alibi (1). 3. Fig. Pretext, scuză, justificare. ◊ Expr. A (nu) avea (nici) un alibi = a (nu) deține (nici) o probă, a (nu) avea (nici) o motivare. – Din fr. alibi.

ALIBI, alibiuri, s. n. (De obicei în legătură cu verbele «a avea», «a stabili» etc.) Dovadă prin care un inculpat își susține în fața justiției nevinovăția, stabilind că, la data săvîrșirii faptului care i se impută, el se afla în alt loc decît acela unde a fost comis faptul. ♦ Fig. Scuză, justificare.

ALIBI, alibiuri, s. n. Dovadă prin care un inculpat își susține în fața justiției nevinovăția, stabilind că, la data săvîrșirii faptului imputat, el se afla în alt loc decît acela unde a fost comis faptul. ♦ Fig. Scuză, justificare. – Fr. alibi (lat. lit. alibi „în altă parte”).

ALIBI s.n. Probă prin care un inculpat dovedește justiției că în momentul săvîrșirii faptului delictuos imputat el se găsea în altă parte. ♦ (Fig.) Scuză, justificare. [Pl. -iuri. / < fr. alibi, cf. lat. alibi – în altă parte].

ALIBI s. n. 1. probă prin care un inculpat dovedește justiției că în timpul săvârșirii infracțiunii se afla în altă parte. 2. (fig.) justificare, scuză. (< fr., lat. alibi)

ALIBI ~uri n. Probă prin care un inculpat dovedește justiției că în momentul săvârșirii infracțiunii se afla în altă parte. /<fr. alibi

alibi n. Jur. prezența unui acuzat aiurea decât unde s’a săvârșit crima.

*álibi n. (cuv. lat. care înseamnă „aĭurea”). Jur. Absență dintr’un loc probată pin prezență într’altu.

alibiu sn vz alibi

alibi s. n., pl. alibiuri

alibi s. n., pl. alibiuri

alibi s. n., pl. alibiuri

alibi, -biuri.