AMBIGUITATE, (2) ambiguități, s. f. 1. Lipsă de precizie, de claritate. 2. (Concr.) Expresie, afirmație lipsită de precizie, echivocă; amfibolie. [Pr.: -gu-i-] – Din fr. ambiguïté, lat. ambiguitas, -atis.

ambiguitate sf [At: MAIORESCU, CR. III, 161 / Pl: ~tăți / E: fr ambiguité] 1 Lipsă de precizie, de claritate. 2 (Ccr) Afirmație echivocă. 3 (Lin) Prezența simultană a mai multor sensuri care generează interpretări multiple.

*AMBIGUITATE sf. 📖 Defectul unui cuvînt, unui discurs de a fi ambiguu: nu vei găsi în răspunsul Iui nici o urmă de ~ [lat.].

AMBIGUITATE, (2) ambiguități, s. f. (Livr.) 1. Lipsă de precizie, de claritate. 2. (Concr.) Expresie, afirmație lipsită de precizie, echivocă; amfibolie. [Pr.: -gu-i-] – Din fr. ambiguïté, lat. ambiguitas, -atis.

AMBIGUITATE, (2) ambiguități, s. f. 1. Defectul de a fi ambiguu sau echivoc; lipsă de precizie. 2. (Concretizat, mai ales la pl.) Expresie ambiguă, echivocă. – Pronunțat: -gu-i-.

AMBIGUITATE, (2) ambiguități, s. f. 1. Lipsă de precizie. 2. (Concr.) Expresie, afirmație lipsită de precizie, echivocă. [Pr.: -gu-i-] – Fr. ambiguïté (lat. lit. ambiguitas, -atis).

AMBIGUITATE s.f. Situație echivocă, ambiguă; echivoc; (concr.) expresie ambiguă, echivocă. [Pl. -tăți. / cf. lat. ambiguitas, fr. ambiguïté].

AMBIGUITATE s. f. însușirea de a fi ambiguu; (concr.) cuvânt, expresie ambiguă; amfibolie. (< fr. ambiguité, lat. ambiguitas)

AMBIGUITATE ~ăți f. 1)Caracter ambiguu. 2) Cuvânt sau expresie ambiguă. A vorbi fără ~ăți. [Sil. -gu-i-] / < fr. ambiguïté, lat. ambiguitas, ~atis

ambiguitate f. defectul lucrului ambiguu.

*ambiguitáte f. (lat. ambigúitas, -átis). Proprietatea lucruluĭ ambiguŭ.

ambiguitate (desp. -gu-i-) s. f., g.-d. art. ambiguității; (exprimări) pl. ambiguități

ambiguitate (-gu-i-) s. f., g.-d. art. ambiguității; (exprimări) pl. ambiguități

ambiguitate s. f. (sil. -gu-i-), g.-d. art. ambiguității; (expresii) pl. ambiguități

ambiguitate, -tăți.

AMBIGUITATE s. v. echivoc.

AMBIGUITATE s. echivoc, (livr.) amfibolie. (~ unei situații.)

AMBIGUITATE s. f. (cf. lat. abiguitas, fr. ambiguité): situație lipsită de precizie, de claritate, echivocă, ambiguă, care privește unele cuvinte, expresii și enunțuri dintr-o limbă anumită; altfel spus, proprietate a unor enunțuri de a avea mai multe înțelesuri, datorită unor cuvinte și expresii din structură și, de aici, de a fi interpretate în două sau mai multe feluri. Astfel, enunțul francez Le secrétaire est dans le bureau se pretează la două interpretări, deoarece cuvântul secrétaire se referă fie la o persoană, fie la o mobilă: „Secretarul se află în birou” sau „Masa de scris se află în birou”. Acesta este un exemplu de ambiguitate lexicală. Când enunțul are însă o structură bazată pe o omonimie de construcție, susceptibilă de mai multe interpretări, atunci este vorba de o ambiguitate sintactică. Astfel, enunțul francez Le magistrat juge les enfants coupables poate fi interpretat în două feluri: Le magistrat juge que les enfants sont coupables („Magistratul consideră că copiii sunt vinovați”) sau Le magistrat juge les enfants qui sont coupables („Magistratul judecă copiii care sunt vinovați”). În cele două exemple de enunțuri ambigue, comentate mai sus, structurile de suprafață ale acestora ne trimit deci la câte două structuri de adâncime, interpretate diferit și reprezentante ale unor enunțuri nonambigue, dezambiguizate (v. în acest sens dezambiguizare). Pentru limba română, menționăm câteva exemple de a. lexicală și de a. sintactică: a) L-a altoit bine. („a înnobilat pomul prin altoi” sau „a lovit pe cineva”); Au intrat amândoi în baie. („în cadă”, „în încăperea cu cadă” sau „în mină”); Banca nu era departe de ei. („scaunul” sau „întreprinderea financiară”) etc. b) A luat cărțile de pe masă. („A luat de pe masă cărțile” sau „A luat acele cărți care se aflau pe masă, nu altele”); Seara venea mai devreme. (cine?: „înserarea” sau „el, ea”) etc.

ambiguitate (lat. ambiguitas „obscuritate”, „incertitudine a pronunțării”), figură de stil care constă într-o construcție lexico-gramaticală echivocă, dar expresivă (A): „Vocea-i caldă de solist Mă îndeamnă să declar: Spiess nu e filatelist, Totuși are-un timbru rar” (Urzica, 15.VIII.1971) În locul confuziei caracteristice echivocului greșeală de exprimare, numită amfibologie, efectul a. este sugestia poetică. Echivocul poate fi lexico-semantic, când este vorba de valorile lexicale (înțelesul cuvintelor, în context!), și sintactic, atunci când este vorba de relația gramaticală a cuvintelor. Pentru ca a. să fie figură de stil trebuie ca cele două sensuri lexicale sau gramaticale să se impună în egală măsură, fără să se anuleze însă intenția comunicării, a cărei modalitate lingvistică determină, prin echivoc, acea întârziere a înțelegerii, acel plăcut ocol (încoronat de surpriză) al receptării mesajului. A. face parte, ca formă reprezentativă, tipică, din grupa figurilor ambiguității. După organizarea materiei verbale, a. este generată sau de echivocul lexical, sau de echivocul gramatical. A. care are la bază echivocul lexical este o figură aproape exclusiv umoristică, valoarea ei poetică depinzând numai de gradul de subtilitate a efectului umoristic. Echivocul lexical este o tehnică specifică a epigramei perfecte și a calamburului perfect. După scopul comunicării, sau mai bine spus, după modalitatea mesajului, a. generată de echivocul gramatical este de trei feluri: a) poetică, b) umoristico-satirică și c) echivocul-enigmă.

AMBIGUITATE Posibilitate de a da două sau mai multe interpretări unei construcții sau unui component al ei, ca o consecință semantică a fenomenelor de omonimie* și polisemie*. 1. în funcție de tipul de omonimie prezent în construcție, ambiguitatea poate fi lexicală, morfologică, sintactică, pragmatică; dacă apare ca o consecință a polisemiei, ambiguitatea este lexicală, a) Propozițiile Și-a închis casa, A împrumutat o carte conțin ambiguități lexicale, ca urmare a prezenței omonimelor lexicale casă₁, „clădire de locuit”; casă₂, „seif” și, respectiv, împrumuta₁, „a da cu împrumut”, împrumuta₂, „a lua cu împrumut”. Propoziția El este un copil bun conține o ambiguitate lexicală, ca urmare a polisemiei adjectivului bun, pe care vecinătatea substantivului copil n-o rezolvă decât parțial, rămânând nespecificate distincțiile semantice dintre: bun₁ „calitate cu referire la generozitate”, bun₂ „calitate cu referire la cumințenie”, bun₃ „calitate cu referire la rezultate școlare”, b) Propoziția Am plecat la facultate conține o ambiguitate morfologică, dată fiind omonimia gramaticală a formei verbale am plecat, care poate fi interpretată ca „singular” sau ca „plural”, c) Construcțiile Îl văd pe Ion mergând pe stradă și Chemarea profesorului conțin ambiguități sintactice, pentru prima fiind posibile patru interpretări: „îl văd pe Ion că merge pe stradă”/ „îl văd pe Ion care merge pe stradă” / „îl văd pe Ion, când Ion merge pe stradă”/ „îl văd pe Ion, când eu merg pe stradă”, iar pentru a doua, două interpretări:, „profesorul este cel care cheamă”/ „profesorul este cel chemat”. • Aparține competenței* lingvistice capacitatea vorbitorilor nativi de „a simți” enunțurile ambigue și de a indica semnificațiile diferite. Gramatica generativ-transformațională*, ca model al competenței lingvistice, și-a propus captarea și explicarea fenomenului de omonimie sintactică și, implicit, de ambiguitate sintactică, atribuindu-1 istoriei transformaționale diferite (vezi TRANSFORMARE) a construcțiilor. Structurile omonime sunt construcții în exclusivitate de suprafață*, cărora le corespund structuri de bază* diferite, răspunzătoare de sensurile diferite ale organizării de suprafață, d) Ambiguitățile pragmatice sunt ambiguități de dincolo de sintaxă, relevante din perspectiva enunțării*, fiind explicabile prin intențiile de comunicare diferite încorporate în forma aceluiași enunț; dezambiguizarea* lor este posibilă numai prin raportare la situația* de comunicare. Enunțul Mâine intri la ministru, de ex., încorporează forțe ilocuționare* diferite: aserțiune, rugăminte, promisiune, avertizare, amenințare, ordin, pe care intonația* și accentul*, singure, nu le pot dezambiguiza decât parțial. 2. În stilistică, procedeu bazat pe echivocul* lexical/gramatical rezultat din posibilitatea de a interpreta semantic diferit un cuvânt sau o construcție, în funcție de context'; ambiguitatea are adesea funcție ironică (mai rar și de intensificare prin repetiție), apropiată de aceea a jocului de cuvinte (vezi CALAMBUR). Ambiguitatea stilistică poate fi realizată prin: a) omonimie*: –Veux-tu toute ta vie offenser la grammaire? / –Qui parle d’offenser grand-mere ni grand-pere? (Moliere) – ironia textului provine din faptul că personajul necultivat confundă termenul savant (grammaire „gramatică”) cu un cuvânt cunoscut, omonim (grand-mere „bunică”, la care se adaugă în serie semantică grand-pere „bunic”, pentru sporirea efectului comic); b) polisemie*: Și când se va întoarce pământul în pământ / Au cine o să știe de unde-s, cine sunt? / Fiindcă tina lumii e rea, fiindcă e tină / Și praf e universul întreg – fără de vină / Ai căzut, geniu mândru (Eminescu). În ambele exemple, sensurile „țărână” și „trup” sunt grupate în același context, cu funcție de accentuare prin repetiție și nuanțare prin semnificația diversă; forma unui astfel de enunț se apropie adesea de aforism; c) încadrare sintactică în context: Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme; vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi... între fruntașii politici (Caragiale). • În apariția ambiguității, semnificația cuvântului se poate altera prin intervenția tropilor*: astfel, metonimia* este considerată de unii autori (Fontanier, H. Lausberg) trop prin intermediul căruia se obține ambiguitatea contextuală; în exemplul Capul i s-abate sub tăiosul fier (Bolintineanu). metonimia rezultă din ambiguizarea deliberată, care face posibilă trecerea de la sensul denotativ (vezi DENOTAȚIE) „minereu, metal folosit pentru fabricarea armelor albe” la cel contextual, conotativ (vezi CONOTAȚIE) „sabie”. Antanaclaza* este și ea o figură* definită prin ambiguitate. Numeroasele interferențe posibile cu alte figuri retorice (metonimie, antanaclază, calambur) ne determină să nu privim ambiguitatea ca pe o figură propriu-zisă, ci ca pe un procedeu stilistic emblematic și înglobant, care determină în context alcătuirea unei întregi serii figurative; unele dicționare de retorică (Gh. Dragomirescu) tratează chiar într-o clasă separată așa-numitele figuri ale ambiguității. G.P.D.(1); M.M.(2).