armonie¹ sf [At: DOSOFTEI, V. S. 119/ S: (înv) h~ / Pl: ~ii / E: fr, it armonia, lat harmonia] 1 Potrivire desăvârșită a părților unui întreg. 2 Bună înțelegere între două persoane, două colectivități etc. 3 (Fiz; la Leibniz; îs) ~ prestabilită Raport mutual între monade, care nu rezultă din acțiunea uneia asupra celeilalte, ci din dezvoltarea lor paralelă, stabilită mai dinainte de puterea divină. 4 (Spc; muz) Consonanța sunetelor concomitente și în succesiune produse de voci sau de instrumente muzicale. 5 (Îvr) Concert de orchestră. 6 Parte a teoriei muzicale care studiază acordurile în compoziție. 7 (Fon; îs) ~ vocalică Fenomen fonetic de potrivire a timbrului vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt. 8 Succesiune de unități prozodice care produc un efect armonios Si: cadență. 9 Eufonie. 10 (Îs) ~ imitativă Frază, vers care, printr-o anumită eufonie, sugerează un zgomot din natură, un obiect Vz onomatopee. 11 (Îvr; fig; îs) ~iile trupului Echilibru organic. corectat(ă)

*ARMONIE sf. 1 🎼 Sunete executate de voci sau de instrumente diferite și combinate în așa fel încît, executîndu-se în același timp, să mulțumească pe deplin auzul ¶ 2 Potrivire plăcută între sunete ¶ 3 🎼 Arta de a cunoaște potrivirea între sunete, studiul acordurilor: școală de ~ ¶ 4 Felul plăcut în care sună cuvintele dintr’o poezie, dintr’un discurs, etc.: admir armonia acestor versuri ¶ 5 📖 ✒️ ~ imitativă, împreunare de cuvinte alese astfel ca sunetele lor să imite ceva din obiectul pe care-l reprezintă aceste cuvinte: „Un tropot de copite, potop rotopitor” (ALECS.) e o ~ imitativă ¶ 6 Pr. ext. Potrivire între părțile alcătuitoare ale unui lucru, între calitățile lui: îți înfățișează o desăvîrșită ~ de linii și de proporții (VLAH.) ¶ 7 fig. Bună înțelegere: nu trăesc în ~ ¶ 8 ‡Încheietură: stricîndu-i toate armoniile trupului și toate încheieturile (DOS.) [fr. < lat. ¶ 8 < gr. άρμονία].

ARMONIE¹, armonii, s. f. 1. Potrivire desăvîrșită a elementelor unui întreg; concordanță, acord. V. proporționalitate. Toate spectacolele lui [Stanislavski] au o armonie desăvîrșită între cîntec și mișcarea de pe scenă: SAHIA, U.R.S.S. 151. Armonia asta este marele secret al artei. CARAGIALE, O. III 251. Peste-a nopții feerie Se ridică mîndră lună, Totu-i vis și armonie, Noapte bună! EMINESCU, O. I 207. ◊ Armonie între fond și formă = concordanță între conținutul de idei și sentimente care stau la baza unei opere de artă și mijloacele de expresie. Armonie vocalică = fenomen fonetic existent în unele limbi (de exemplu în limbile fino-ugrice) potrivit căruia diferitele vocale ale aceluiași cuvînt își orientează în general timbrul după cel al vocalei din silaba inițială. ♦ Bună-învoire, înțelegere, concordie. Ne-am despărțit ca să ne întîlnim a doua zi. Mă miram singur cum am putut ajunge să stabilim, în armonie, atîtea puncte importante. GALACTION, O. I 232. ◊ Expr. A trăi în (perfectă) armonie (cu cineva) = a trăi în bună înțelegere, în concordie (cu cineva). ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie), care impresionează plăcut urechea. V. melodie. Degetele... deșirate calcă clapele sonore... Armonia se deșteaptă, lenevoasă la-nceput. MACEDONSKI, O. I 86. În toată acea armonie de sunete se simțea perfect tehnica maestrului. VLAHUȚĂ, O. A. 395. Răpită de armonia acestor suave versuri, ciripite în dulcea limbă toscană, inima se avîntă și dînsa pe urmele amoroase ale păsării ușoare. ODOBESCU, S. III 35. ◊ (Poetic) Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. ◊ (Ironic) Atunci [măgarul] începu cu bucurie Un cîntec jalnic și necioplit, Încît de aspra lui armonie Toată pădurea s-a îngrozit. ALEXANDRESCU, P. 75. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete evocă un sunet din natură. Versul lui Alecsandri «Un tropot de copite, potop ropotitor» este un exemplu de armonie imitativă. 2. Concordanță fonică între sunetele unui acord. ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupă cu formarea și înlănțuirea acordurilor în compoziții, după anumite reguli.

ARMONIE¹, armonii, s. f. 1. Potrivire desăvîrșită a elementelor unui întreg; acord, concordanță. ♦ Bună înțelegere. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie). ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură. 2. Concordanță fonică între sunetele unui acord. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiază acordurile în compoziție. – Fr. harmonie (lat. lit. harmonia).

ARMONIE s.f. 1. Combinare simultană a mai multor sunete în conformitate cu anumite legi. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupă cu studiul acordurilor în compoziție. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură sau chiar printr-un singur cuvînt onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcătuiesc un întreg; concordanță, acord – v. proporționalitate. ◊ (Lingv.) Armonie vocalică = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu altă vocală din același cuvînt. ♦ Bună înțelegere. [Gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].

ARMONIE s. f. 1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi. ◊ parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relațiile dintre ele, legile înlănțuirii lor. 2. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanță, acord, consens. ♦ ~ imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. înțelegere deplină între persoane, colectivități etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

armonie f. 1. șir de sunete plăcute: armonie imitativă, dispozițiunea vorbelor spre a imita obiectele prin sunetele lor; ex. vâjăind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie EM. un tropot de copite, potop rotopitor AL.; 2. Muz. succesiune de acorduri; 3. știința de a le afla și combina; 4. fig. unire, bună-înțelegere: a trăi in armonie.

*armoníe f. (vgr. armonía, d. armózo, potrivesc). Șir de sunete plăcute urechiĭ. Știința acordurilor. Armonie de stil, produsă de număru și cadența perioadelor. Armonie imitativă, artificiŭ de vorbire care consistă în imitarea naturiĭ pin sunete: vîjîind ca vijelia și ca plesnetu de ploaĭe. Fig. Acord perfect între părțile unuĭ tot: armonia universuluĭ. A trăi într’o perfectă armonie cu ceĭ din prejur. V. melodie.

harmonie sf vz armonie

ormonie sf vz armonie

ARMONI/E ~i f. 1) Potrivire perfectă a elementelor unui întreg; acord. 2) Înțelegere bună între două persoane sau colectivități. 3) muz. Ramură a teoriei muzicii care se ocupă cu studiul acordurilor în compoziție. 4): ~ vocalică potrivire de timbru a vocalelor dintr-un cuvânt. [G.-D. armoniei] /<lat. harmonia, fr. harmonie

armonie² (potrivire a elementelor unui întreg) s. f., art. armonia, g.-d. art. armoniei; pl. armonii, art. armoniile (desp. -ni-i-)

armonie¹ (combinare de sunete, înțelegere) s. f., art. armonia, g.-d. art. armoniei; pl. armonii, art. armoniile

armonie (abstract) s. f., art. armonia, g.-d. art. armoniei; pl. armonii, art. armoniile

armonie

armonie, -niei gen. a.

ARMONIE s. 1. acord, împăciuire, înțelegere, pace, unire, (livr.) concert, concordie, (pop.) potriveală. (~ ce domnea între ei.) 2. concordanță, echilibru, potrivire, proporție, proporționalitate, simetrie, (fig.) simfonie. (O perfectă ~ a elementelor unui ansamblu.) 3. v. acord. 4. melodie, muzicalitate, sonoritate. (~ interioară a versului.) 5. (FON.) armonie vocalică = sinarmonie, sinarmonism.

ARMONIE s. v. articulație, încheietură.

ARMONIE s. 1. acord, împăciuire, înțelegere, pace, unire, (livr.) concert, concordie, (pop.) potriveală. (~ ce domnea între ei.) 2. concordanță, echilibru, potrivire, proporție, proporționalitate, simetrie, (fig.) simfonie. (O perfectă ~ a elementelor unui ansamblu.) 3. (MUZ.) acord, consonanță, unisonanță. 4. melodie, muzicalitate, sonoritate. (~ interioară a versului.) 5. (FON.) armonie vocalică = sinarmonie, sinarmonism.

armonie s. v. ARTICULAȚIE. ÎNCHEIETURĂ.

Armonie ≠ cacofonie, dezacord, dezarmonie, discordanță, discordie

armonie (-ii), s. f. – Potrivire desăvîrșită a elementelor unui întreg. – Mr. armunie. Gr. ἀρμονία (sec. XVII), și modern din fr. harmonie. – Der. armonic, adj.; armonică, s. f. (acordeon; Arg., portofel), din germ. Armonika; armonios, adj.; armonist, s. m. (acordeonist); armoniza, vb.; dezarmonie, s. f. (dezacord, neînțelegere); inarmonic, adj. (nearmonios).

armonie (< gr. ἀρμονία, de la vb. ἀρμόζω „a reuni”, după Euripide, fiică a lui Zeus și a soției lui, Kadmus, după alții, a lui Ares și a Afroditei) I. Concept fundamental al gândirii muzicale cu multiple implicații filosofice atât din punct de vedere istoric cât și sistematic. Pornind de la sistemul consonanțelor* perfecte, demonstrate cu monocordul* și exprimate prin raporturile matematice 6/12, 6/9, 6/8 = 1/2, 2/3, 3/4 ale octavei*, cvintei* și cvartei*, școala lui Pitagora este aceea care imprimă conceptului muzical al a. un sens universal, în virtutea căruia cosmosul și tot ce este în el se supune principiului a., care reunește elementele contrarii. Astfel vechii greci au intuit lumea drept o ordine muzicală. Concepută pe baza unei antinomii dualiste generale, în cadrul unei filosofii ce poartă denumirea de noetică, această eliberare a conceptului din sensibilitatea imediată a permis întrebuințarea lui speculativă în cele mai variate ipostaze filosofice din antic. cea mai îndepărtată până în prezent. Sunt de necuprins aici multiplele nuanțe imprimate conceptului de a. în cultura omenirii. Totul este a. și măsură, a. constituind nu numai o consecință a relațiilor, dar și un scop, un ideal al perfecțiunii. A. este o temă majoră a filosofiei antice. Pitagora, Heraclit, Platon, Aristotel, Plotin ș.a. se preocupă de latura speculativă a conceptului. Pe de altă parte latura strict muzicală, ai cărei reprezentanți îl aveau în frunte pe Aristoxen din Tarent, se sprijină pe realitatea acustică judecată cu simțul. Astfel, noesis (νόησις), domeniul rațiunii și aisthesis (αἴσθησις), domeniul simțurilor devine criteriile celor două mari școli axate pe conceptul a. în care intră teoreticienii vechi (οἱ παλαιοί), adepți ai liniei noetice, așa-numiții canonicieni, și cei noi (οἱ νεώτεροι), orientați în sens estetic și care poartă numele de armonicieni sau muzicieni, dar care nu se confundă cu practicienii fonastici, organici, ai muzicii de toate zilele. Nu trebuie uitată nici atitudinea sceptică față de dezvoltarea dialectică, metafizică a conceptului a., care facilitează interpretarea sa realistă. Lui Sextus Empiricus îi datorăm în acest sens o scriere intitulată Împotriva muzicienilor. Astfel se conturează din dezvoltarea filosofiei gr. abordarea conceptului a. de pe poziții noetice, estetice, sceptice și mistice. Scrierile enciclopedice ale școlii alexandrine, ale lui Ptolemeu, Aristide Quintilian ș.a., permit o reconstruire a sistemului a. El se desfășoară pe trei planuri distincte: cosmic, uman și organic, cuprinzând o vastă problematică speculativă, inclusiv aceea cuprinsă în noțiunea antică și medievală de a. a sferelor, în care mat. joacă un rol deosebit, în primul rând prin faptul de a fi adus fenomenul muzical sub control, dând astfel posibilitatea rațiunii de a-l examina ca obiect. Datorită numerelor și raporturilor ce le exprimă, cosmosul armonic devine inteligibil. Pornind de la acele miraculoase începuturi, când Pitagora se străduia să izvodească pentru auz un instr. neînșelător [canonul (1)] așa cum e compasul și rigla pentru ochi, mat. a rămas până astăzi în strânsă corelație cu muzica. Însuși sistemul a. este investit cu o structură mat., bazat fiind pe cifra perfectă 3. Așa cum l-a reconstituit Rudolf Schäfke, din izvoare antice, cele trei planuri ale sale sunt: φνσιϰόν (naturalis) cu A) ἀρμονία τοῦ ϰόσμου (musica mundana) B) ἀρμονία τῆς ψνχῆς (musica humana) C) ἀρμονία ἐν ὀργάνοις (musica intrumentalis [artificialis]); I. ὑλιϰόν (= studiul materialului teoretic): a) ton (φθόγγος, τò ἠρμοσμένον) = armonica; b) ritm (χρόνος, ῥνθμός) = ritmica {μέλος, τέλειον} c) cuvânt (γράμμα, σνλλαβή, τό λεγόμενον, λόγος, λέξισ) = [metrical], text [gramatică]; II. ἀπεργαστιϰον, ἐνεργητιϰόν = χρηστιϰόν studiul despre creația productivă, compoziția -practic: a) μελοποιία 1. λῆφις 2. μῖξις 3. χρῆσις b) ῥνθμοποιία c) ποίησις III. ἐξαγγελτιϰόν, ἐρμηνεντιϰόν studiul despre creația reproductivă, interpretarea: a) ὀργανιϰόν = instrument b) ᾠδιϰόν = voce c) ὑποϰριτιϰόν = reperare corporală, teatru și artă coregrafică. Prin intermediul scrierilor lui Boethius, conceptul de a. este preluat de către teoreticienii ev. med. de limba lat. unde se identifică cu musica. Disciplina a. intră astfel în cadrul celor șapte arte liberale: gramatica, retorica și dialectica (trivium); aritmetica, geometria, muzica și astronomia (quadrivium*). Scolastica imprimă conceptului a. o puternică nuanță mistică, simbolic-matematică. Sf. Augustin, care scrie cele șase cărți ale sale despre muzică, Cassiodor și întreaga patristică și scolastică sunt tributari, în sens neopitagoreic și neoplatonic, unei ideații armonice supreme („a. eternă”), cu toate că prin Hucbald, Odo de Cluny și Guido d’Arezzo începe să se profileze linia unei teorii* practice a muzicii, care va duce la formularea conceptului a. ca disciplină a compoziției (2) muzicale (a., III, 2). Totuși, sensul noetic al a. preocupă filosofia Renașterii* și a epocilor următoare. Cusanus, Paracelsus, Bruno interpretează conceptul în sens rațional. Descoperirea spectrului armonic al sunetului de către Mersenne (Harmonie universelle, 1636) concordă cu noi speculații cosmologice la Kepler (Harmonices mundi, 1619). Tipică pentru baroc* este formularea de către Leibniz a conceptului de a. prestabilită, drept legătura necesară între monade. De asemenea, a. dintre trup și suflet, pe care o întâlnim și la Descartes, constituie o preocupare filosofică pe care filosofia iluministă o va extinde la raportul dintre natură și spirit (Wolf, Kant, Baumgarten), idee pe care o va relua mai ales Goethe. De altfel întreaga filosofie romantică (Fichte, Schelling, Schiller ș.a.) până în pragul epocii moderne, și inclusiv aceasta, se folosește de conceptul a. în cele mai diverse aspecte, dar nu atât în sensul de a. prestabilită cât de sinteză a elementelor evolutive contrare. Din imensa literatură ce angajează mai îndeaproape muzica, subliniem aici mai ales preocupările de reconstituire istorică a conceptului (Thimus, Schäfke). Din acest punct de vedere se preconizează în timpul nostru reînvierea unei cunoașteri armonice, față de cea faptică, prin simțuri, lumea și întreaga ei alcătuire constituind astfel o ordine armonică (Hans Kayser). II. (harmonia) În teoria gr. antică, concordanța perfectă, în cadrul unei octave*, a tuturor sistemelor consonante. De la acestă noțiune, a. (ἀρμονία) a devenit în practica muzicală un termen sinonim cu sistemele* purtând denumiri etnice (a. dorică, a. frigică, a. lidică etc.) (v. eh; mod (I, 1); systima teleion; greacă, muzică). III. 1. (în muzica europ.) Dimensiune a texturii muzicale care, prin opoziție cu melodia*, reprezintă structura spațială (verticală) a acesteia. Împreună cu polifonia*, se integrează conceptului celui mai general de multivocalitate*. 2. În sens restrâns, știința și disciplina (echiv. germ. Harmonielehre) construirii structurilor verticale (acordurilor*), a înlănțuirii și funcțiilor (1) lor. Acordul identificat cu trisonul (odată cu recunoașterea terței* ca interval consonant) subsumează o seamă de fenomene proprii muzicii europ. Între sec. 17-19: gamă*, interval* (ca dispoziție simultană și, totodată, succesiv-melodică), consonanță*, disonanță*, cadență (1), alterație*, modulație*, cuprinse toate în fenomenul general al tonalității (1). ♦ Practica muzicală a Renașterii*, care a pus tot mai mult accentul pe gândirea acordică și pe stilul monodiei* acompaniate (evidențiate atât prin „urcarea” melodiei principale la vocea (2) superioară cât și prin impunerea „basului fundamental” ca voce de bază, purtătoare și determinantă a acordului – Rameau), a înlocuit treptat polif. prin procedeul basului cifrat*. O anumită nediferențiere a treptelor*, cu excepția momentelor de cadență, în practica basului cifrat și a a. treptelor (germ. Stufenharmonik), duce curând la stabilirea principalelor funcții de T, D, S. O altă consecință a statornicirii gândirii armonice este unificarea modurilor* medievale apusene prin generalizarea sensibilei* (componentă, dealtfel, a acordului de D în major*) și canalizarea acestora spre modelul unic, al modului major, cu „dublul” său minor* (Zarlino). După descoperirea armonicelor* superioare ale unui sunet fundamental și, mai ales, aplicarea acestora de către Rameau la fenomenul armonic, gândirea teoretică asupra a. capătă o bază (fizical-)obiectivă ce va dăinui până la începutul sec. 20, generând, între altele și lanțul nesfârșit al disputelor din jurul dualismului*. Ceea ce Rameau inovează, prin celebrul său Tratat (1722), în practica a., este identitatea octavei* pe întregul spațiu muzical, ceea ce a condus la o anume tipizare a acordurilor, în așa fel încât, dublările fundamentalei* sau cvintei* (mai rar terței*) acordului, precum și răsturnările* sale nu-l disting principial de starea sa directă. Etapa următoare în teoretizarea a., cu unele consecințe și asupra pedagogiei acesteia, rămasă încă tributară a. treptelor, este marcată de funcționalitate, care, deși acționa în muzica vie, din punct de vedere principial este desăvârșită de Riemann. Funcționalitatea rămâne baza tuturor teoretizărilor în cadrul concepțiilor fenomenologice (Mersmann), ale energetismului* (Kurth) și polarismului* (Karg-Elert, Reuter), chiar dacă se recunoaște că o seamă de fenomene ale a. din muzica postromantică (supusă, începând cu Tristan de Wagner, cromatizărilor* continue, suspendării rezolvării disonanțelor, enarmoniei (2), echivocului tonal – v. atonalism), nu mai pot fi întotdeauna explicate în lumina unei concepții tonal-funcționale. Reactualizarea polif., în special a celei liniare (v. liniarism), pe de o parte, și cultivarea tehnicii dodecafonice* (pentru care a. reprezintă doar o organizare verticală a sunetelor seriei*), ar părea că au eliminat a. din preocupările compozitorilor sec. 20. Deși aceasta nu mai are importanța centrală din etapele anterioare, a. continuă să se dezvolte în virtutea unor principii noi (cele ale funcționalismului devenind, în parte, inoperante). O pondere mai mare a melodismului (ca și în polif., paralel resuscitată), va impune unele suprapuneri intervalice – inclusiv pe cele de cvarte* – care merg până la înlocuirea trisonului, relații și cadențe de tip modal, etajări bi- și politonale*, structuri sonantice în care consonanța și disonanța se află într-un alt echilibru decât în a. clasică.

armonia sferelor v. armonie (1).

cor d’harmonie (cuv. fr. „corn de armonie”) v. corn.

marș armonie v. progresie.

ARMONIE VOCALICĂ s. f. + adj. (< fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia + it. vocalico, fr. vocalique): fenomen fonetic existent în limbile fino-ugrice (maghiara, finlandeza, estona, lapona, livona etc.) și turco-tătare, potrivit căruia vocala din sufixul (silaba ultimă) unui cuvânt își orientează, în general, timbrul după cel al vocalelor din silabele anterioare. Astfel, în cuvântul embernek („omului”), din limba maghiară, sunetul „e” din sufixul de dativ -nek își orientează timbrul după timbrul vocalei „e” din silabele cuvântului ember („om”); de asemenea, în cuvântul anyának („mamei”), din aceeași limbă, sunetul „a” din sufixul de dativ -nak își orientează timbrul după timbrul vocalei „a” din silabele cuvântului anya („mamă”).