AUZIT s. n. Auz (2), auzire. [Pr.: a-u-] – V. auzi.

auzit¹ sn [At: TETRAEV. (1574) 224 / P: a-u~ / Pl: ~uri / E: auzi] 1-14 Auzire (1-8, 10-15).

AUZIT I. adj. 1 p. AUZI ¶¶ contr. NEAUZIT ¶ 2 Ne mai ~, cum nu s’a mai pomenit, grozav: au comis cruzimi nemai ~e II. sbst. 1 Faptul de a auzi ¶ 2 ‡Auz: s’au cetit testamentul întru ~ul tutulor (N.-COST.) ¶ 3 Din ~e, din vorbele unuia și altuia, din svon [lat. audītus].

AUZIT s. n. Faptul de a auzi; auz (2), auzire. [Pr.: a-u-] – V. auzi.

AUZIT s. n. Faptul de a auzi, auzire. (În loc. adv.) Din auzite = a) din cîte a auzit sau a aflat cineva de la alții (nu din proprie constatare). Știm însă, din auzite, căi-n vechea clădire erau două paraclise sau capele. ODOBESCU, S. I 404; b) din cîte a prins cineva cu urechea. (Rar) Pe auzite = după cîte se spune, în mod necontrolat, neverificat. Fă cunoștință cu fata; n-o lua numai pe auzite, pentru că nu se mănîncă tot ce zboară. NEGRUZZI, S. I 251. – Formă gramaticală: (în locuțiuni) auzite.

AUZIT s. n. Auzire. ◊ Expr. Din auzite = din cîte a auzit cineva de la alții. (Rar) Pe auzite = în mod necontrolat, neverificat. [Formă gramaticală: (în expr.) auzite] – V. auzi.

auzit a. aflat prin simțul auzului. ║ n. auz: din auzite.

auzit (desp. a-u-) s. n.

!auzit (a-u-) s. n.

auzit s. n. (sil. a-u-) (pl. auzite în loc. adv. din ~)

auzite (din ~) (desp. a-u-) loc. adv.

auzite (din ~) loc. adv.

DE AUDITU (lat.) din auzite – Un fapt știut de auditu.

HORRIBILE DICTU (ET AUDITU) (lat.) groaznic de spus (și de auzit) – Introducere în atmosferă în vederea relatării unor fapte grave. Are, în egală măsură, un sens ironic.