BALTAG, baltage, s. n. Topor cu coadă lungă, folosit și ca armă. ♦ Fig. Lovitură aplicată cu acest topor. [Pl. și: baltaguri. – Var.: (reg.) baltac s. n.] – Cf. tc. balta.

baltag sn [At: (a. 1624) ap. HEM 3065 / V: (reg) ~tac, băl~, ~dac / Pl: ~age, (rar; în poezie) ~agi, ~uri / E: tc baltak] 1-2 (Îvp) Armă veche ca o secure (cu două tăișuri) sau ca un topor cu coadă lungă din lemn tare. 3-4 (Îvp) Lovitură aplicată cu baltagul (1-2). 5 (Înv; Mol) Semnul distinctiv al agăi la curtea domnească din Moldova. 6 Secure (ferecată sau țintuită) pe care o purtau haiducii. 7 Lovitură cu baltagul (6). 8 Armă a ciobanilor sau a sătenilor asemănătoare cu baltagul (1). 9 Lovitură aplicată cu baltagul (8). 10 (Rar) Măciucă. 11 (Rar) Lovitură aplicată cu baltagul (10).

baltág s.n. 1 Topor mic și ușor, cu coada lungă, uneori cu două tăișuri, care este folosit și ca armă. 2 Lovitură aplicată cu baltagul. I-a dat un baltag peste mînă. 3 (în Ev. Med., în Mold.) Semn distinctiv al demnității de agă. 4 Secure (ferecată sau țintuită) pe care o purtau haiducii. • pl. -uri, -ge. și baldác, baltác s.n. /<tc. baltak.

BALTAG², BĂLTĂGAN sm. (HASD.) Vînt puternic.

BALTAG¹, BĂLTAG (pl. -age) sn. 👉 BALTAC.

BALTAG, baltage, s. n. Topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă. ♦ Fig. Lovitură aplicată cu acest topor. [Pl. și: baltaguri. - Var.: (reg.) baltac s. n.] – Cf. tc. balta.

BALTAG, baltage și baltaguri, s. n. 1. Topor mic și ușor, cu coadă lungă de lemn, întrebuințat de ciobani și de săteni ca armă. I-au lucit lui sub nas la cîrciumă, capete de coasă, bricege, cosoare și baltage. GALAN, Z. R. Nu uita s-ascuți baltagul; ca să ai mai multă nădejde într-însul. SADOVEANU, B. 105. Sarica, baltagul și gluga și le lepădase într-un colț. SADOVEANU, N. F. 12. ♦ (Arhaizant) Topor cu două tăișuri și cu coadă lungă (întrebuințat odinioară ca armă și ca semn distinctiv al demnității de agă). Pregătiți-vă baltagurile și stați de strajă. SADOVEANU, J. 546. 2. Măciucă; ghioagă. Era îmbrăcat cu un mintean de urs lățos și-ncins cu o curea de care sta aninată o ghioagă... cu dinți de fier, adevărat baltag de uriaș. ODOBESCU, S. I 173. Tatăl meu pe-atunce era voinic și tare... Eu astăzi îi țin locul! Eu port armele sale. Baltagul lui cel strașnic Și arcul ostășesc. NEGRUZZI, S. II 72. ♦ (În poezia populară) Armă a haiducilor, probabil un fel de ghioagă adesea ferecată sau țintuită și ținută într-o teacă, pe care o purtau, cînd erau călare, la oblînc. Unde vedeam săracul, Îmi ascundeam baltagul Și-i dam bani de cheltuială Și haine de primineală. ALECSANDRI, P. P. 89. Bistrițo, șiroi de frunte! Ce te făcuși dunăre Și te umflați tulbure. De nu pot trece prin tine Cu baltagul la ciochine? ALECSANDRI, P. P. 255. ♦ Fig. Lovitură de baltag. Veți lua fiecare cîte o sută baltage... pe talpe. NEGRUZZI, S. I 24. – Variantă: (Munt.) baltac (TEODORESCU, P. P. 289) s. n.

BALTAG, baltage, s. n. 1. Topor mic și ușor, cu coadă lungă, întrebuințat ca armă. ♦ (Înv. și arh.) Topor cu două tăișuri și cu coadă lungă. 2. Măciucă; ghioagă. ♦ Fig. Lovitură de baltag. [Pl. și: baltaguri. – Var.: (reg.) baltac s. n.] – Tc. balta.

BALTAG ~ge n. 1) Topor mic, de obicei cu două tăișuri și cu coadă lungă, folosit în trecut și ca armă (mai ales de către ciobani). 2) Lovitură aplicată cu o asemenea armă. [Pl. și baltaguri] /<turc. balta

BALTAG s.n. (Mold., ȚR) Toporișcă, secure cu unul sau două tăișuri și cu coada lungă. A: Au lovit lăcata cu baltagul de au stricat-o. NECULCE. Pănă la Grigorie-Vodă în domnia a doua, aga purta baltag. GHEORGACHI. B: Scoase baltacul lui și lovi pre săracul acela în tîmpla capului și-l omorî. MĂRGĂRITARE (1746). Variante: baltac (MĂRGĂRITARE, 1746). Etimologie: cf. tc. balta. Vezi și baltagi-baș. substantiv neutru

baltag n. 1. armă în formă de topor cu două ascuțișuri: baltagul era insigniul Agăi; 2. lovitură cu baltagul: veți lua fiecare câte o sută de baltage NEGR. [Turc. BALTAK].

baltág și (vechĭ) -ác, n. pl. e (turc. baltak, baltag și balta). O armă în formă de secure cu doŭă tăișurĭ (care în Mold. era atributu agăĭ, ca mai tîrziŭ topuzu). Azĭ securice cu coada foarte lungă. Lovitură de securice. – Și baltageác, pl. ece. V. halebardă.

baldac sn vz baltag

baltac sn vz baltag

băltac² sn vz baltag

baldác s.n. v. baltag.

baltác s.n. v. baltag.

†BALTAC, BĂLTAC¹ (pl. -ace) Mold. Bucov.. BALTAG, BĂLTAG (pl. -age) sn. 1 ⚔️ Armă veche, un fel de secure cu două tăișuri; la curtea domnească din Moldova, era într’o vreme semnul caracteristic al agăi, înlocuit apoi prin topuz: pînă la Grigore-Vodă, în domnia a doua, aga purta baltag și cinstea i se păzea la această rînduială (LET.) ¶ 2 ⚔️ Arma haiducilor din trecut, întrebuințată încă pe alocuri de ciobani: Căci au arme oțelite Și baltage țintuite (MAR.) ¶ 3 Un fel de toporaș ușor, cu coada foarte lungă de corn (🖼 330): dese lovituri de baltag răstoarnă stejarii urieși (ZNN.) [tc. baltak].

BĂLTĂCEL, BĂLTĂGEL (pl. -ele) sn. dim. BALTAC¹ BALTAG¹.

BĂLTĂGAȘ (pl. -așe) sn. dim. BALTAG¹: I-aș mai da ș’un ~, Să-i sară vre-un gălbenaș (HASD.).

BALTAC s.n. v. baltag. substantiv neutru

baltag s. n., pl. baltage

baltag s. n., pl. baltage

baltag s.n., pl. baltage / baltaguri

baltag, -ge.

BALTAG s. (înv.) chilom.

BALTAG s. (înv.) chilom. (~ era folosit ca armă de luptă.)

baltag (baltage), s. n. – Topor cu coadă lungă, armă. – Var. baltac, băltag, băltac. Tc. baltak (Roesler 588; Șeineanu, II, 37; Lokotsch 207; Ronzevalle 46), cf. cuman. balta (Kuun 124). Menționat din sec. XVII. Din tc. provin și ngr. μπαλτᾶς, bg. baltija. Der. baltagiu, s. m. (soldat înarmat cu baltag), din tc. baltaci (sec. XVIII), este înv.

baltag, baltaguri, (băltag, bâltag), s.n. 1. Secure mică: „Bâltagu-i pruncu săcurii” (ALRRM, 1973; h. 745). 2. (înv.) Topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă: „Cu baltagu-ncolțurat” (Calendar, 1980: 5). ■ „Inițial armă de luptă, apoi armă de vânătoare, armă de apărare ciobănească, apoi simplu baston, a rămas acum doar un element de recuzită a chemătorilor la nuntă” (Bănățeanu, 1969: 205). ■ (onom.) Baltag, nume de familie în jud. Maram. – Din tc. baltak „topor” (Șăineanu, MDA); cf. tc. balta (DLRM, DEX).

baltag, baltaguri, (băltag, bâltag), s.n. – (înv.) Topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă: „Cu baltagu-ncolțurat” (Calendar, 1980: 5). „Inițial armă de luptă, apoi armă de vânătoare, armă de apărare ciobănească, apoi simplu baston, a rămas acum doar un element de recuzită a chemătorilor la nuntă” (Bănățeanu, 1969: 205). ♦ (onom.) Baltag, nume de familie în Maramureș. – Din tc. baltak „topor” (Șăineanu, MDA); cf. tc. balta (DLRM, DEX).

baltag, -uri, (băltag, bâltag), s.n. – Topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă: „Cu baltagu-ncolțurat” (Calendar 1980: 5). – Din tc. baltak (Șeineanu cf. DER).

BALTÁG (< tc.) s. n. (În ev. med. în Moldova) Topor mic și ușor, cu două tăișuri și cu coadă lungă de lemn, folosit ca armă; era și semnul distinctiv al demnității de agă ♦ (În N Moldovei) Topor mic, ornamentat, purtat de vătășel la nuntă.