BECHIU s. n. (Reg., în expr.) A nu ști (sau a nu zice, a nu pomeni, a nu pricepe nici) bechiu = a nu ști (sau a nu zice, a nu pomeni, a nu pricepe) nimic, niciun cuvânt, nicio boabă. – Et. nec.

bechiu si [At: ALECSANDRI, T. 1773 / E: nct] (Mol; îe) A nu ști (sau a nu zice, a nu pomeni, a nu pricepe nici) ~ A nu ști (sau a nu zice, a nu pomeni, a nu pricepe) nimic.

bechiu subst. Expr. (reg.) A nu ști (sau a nu zice, a nu pomeni, a nu pricepe nici) bechiu = a nu ști (sau a nu zice, a nu pomeni, a nu pricepe) nimic, nici un cuvînt. Nu mi-o pominit nici bechiu de „Isaia dănțuiește” (ALECS.). Nici bechiu = nimic, deloc. • și bechi subst. /<magh. bétű „litera b”.

BECHIU sbst. familiar (întrebuințat mai ales în legătură cu verbele a zice, a ști, a pricepe, a înțelege). Nimic, nici boabă, nici o iotă: începi a bolborisi turcește, fără a ști ~ măcar (CRG.) [comp. ung. betü].

BECHIU subst. (Reg., în expr.) A nu ști (sau a nu zice, a nu pomeni, a nu pricepe nici) bechiu = a nu ști (sau a nu zice, a nu pomeni, a nu pricepe) nimic, nici un cuvânt, nici o boabă. – Et. nec.

bechiu adv. nimic: n’am înțeles nici bechiu AL. [Ung. BÉTY, litera b].

bechi subst. v. bechiu.

bechiu (reg., în expr.) s. n.