brăcire sf [At: JAHRESBER. III, 277 / V: ~ciră, brecir, ~cile, ~cină, ~cele / Pl: ~ri, ~ile / E: lp brăcele] 1 (Mpl) Brâu îngust pentru încins, țesut din lână și purtat atât de bărbați, cât și de femei. 2 (Pan; lpl) Lănțușuri care leagă codirla de car.

brăcire s.f. (pop.) Brîu îngust pentru încins, țesut din lînă și purtat atît de bărbați, cît și de femei. • pl. -i. și brăcină, (reg.) brăciră s.f. /lat. pop. bracile.

brăcele sf vz brăcire

brăcile sfp vz brăcire

brăcină sf vz brăcire

brăciră sf vz brăcire

brăcină s.f. v. brăcire.

brăciră s.f. v. brăcire.

brăcírĭ f. pl. (lat. pop. bracile. V. îmbrac). Vest. Bete, cingătoare lungă și îngustă (uneorĭ cu mărgele și fluturĭ). – Și brecirĭ. Pe alocurea și brăcină, f., pl. ĭ; brăcilă, f, pl. e: se înfierbîntase de brăcila eĭ, ĭar acuma încăpuse la robie (Sov. 211); brăcéle, f. pl.; brăciér, n., pl. e și brăcíe, f.

brăcire (brăciri), s. f. – Cordon, șiret. – Var. brăci(l)e, brăcele, brăciră, brăcină. Lat. bracῑle (Pușcariu, Conv. lit., XXXVIII, 701; Pușcariu 215; REW 1258; Candrea-Dens., 174; DAR). – Der. brăcinar, s. n. (betelie; curea, cingătoare; bretea); brăcinăriță, s. f. (betelie); desbrăcina, vb. (a descinge). Din rom. provine fără îndoială sb. bračunar „vergea de măsurat”. Cf. îmbrăca.

brăcire, brăciri, s.f. (reg.) cingătoare, brâu îngust.