CANAF, canafuri, s. n. (Rar) Ciucure. [Pl. și: (m.) canafi] – Din magh. kanaf.

canaf [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 197/1 / V: ~ac, căn~, cănac / Pl: (sm) ~i, (sn) ~e, ~uri^[1] / E: mg kanaf] 1 sm Ciucure. 2 sn (Pan) Sfichiul cozii boului. 3 sn (Îf ~ac, cănac) (Bot; reg) Plantă nedefinită mai îndeaproape. corectat(ă)

CANAF, canafuri, s. n. Ciucure. [Pl. și: (m.) canafi] – Din magh. kanaf.

CANAF, canafuri, s. n. Ciucure. Pisica cu canaf la ureche torcea somnoroasă în colț. SADOVEANU, O. V 422. Un șnur cu canafuri în loc de cravată. VLAHUȚĂ, O. A. 211. ◊ Fig. între grajdurile căzute, se răsfățau la soarele de toamnă minunate canafuri roșii ale unor plante fantastice. SADOVEANU, Z. C. 95. – Pl. și: (s. m.) canafi. – Variante: canac, canace (ODOBESCU, S. III 545), s. n., cănac, cănaci (V. ROM. martie 1952, 127, RETEGANUL P. V 71), s. m.

CANAF, canafuri, s. n. Ciucure. – Magh. kanaf.

CANAF ~uri n. Element ornamental, constând dintr-un mănunchi de fire legate sau împletite, cu care se împodobesc diferite obiecte; ciucure. /<ung. kanaf

CANAF s.n. (Mold.) Ciucure. Cănafe sau săcșori de lastră. N. COSTIN. Macatul cu canafuri de mărgăritariu. TI 1771, 94^r. Etimologie: magh. kanaf.

canaf n. 1. ciucure: fes cu canafuri; 2. sfichiul coadei. [Ung. KANAF, fibră (din nemț. Knauf).

canáf n., pl. urĭ (ung. kanaf, id., d. germ. knauf, capitel de coloană, mîner de sabie. Cp. cu canap și frînghie). Cĭucure. – La N. Cost. (Let. 1,453) cănaf, pl. e. În nord, pop. și m. V. ceapraz.

canac sm, sn vz canaf

cănac smn vz canaf

cănaf smn vz canaf

cănăbiu smn vz canaf

CANAC s. n. v. canaf.

CĂNAC s. n. v. canaf.

cănáf, V. canaf.

canaf (ciucure) (rar) s. n. / s. m., pl. n. canafuri / m. canafi

canaf (rar) s. n. / s. m., pl. canafuri/canafi

canaf s.n. / s.m., pl. canafuri / canafi

CANAF s. v. ciucure.

CANAF s. ciucure, (pop.) motocel, (înv. și reg.) peleș, (reg.) fringhie, roit, tuftur, țarțam, țurțur, (Transilv.) boit, (prin Transilv. și Maram.) șalang, (Olt.) țorțoloș, (înv.) piuscul, săgeac. (Căciuliță cu ~.)

canaf (canafuri), s. n. – Ciucure. Mag. kanaf, din arab. aç-cenife (Cihac, II, 487), cf. sp. cenefa.

cănac, cănaci, s.m. – (reg.) Ciucure, ciucalău, canaf: „Nici ai vaci cu coarne largi, / Numa pipa cu cănaci” (Papahagi, 1925: 228; Săcel). ♦ (onom.) Canac, nume de familie (9 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). – Var. a lui canaf (< magh. kanaf „fibra” < germ. Knauf „capitel de coloană, mâner de sabie”, Scriban, Șăineanu) (MDA).