CAPRICIU, capricii, s. n. 1. Dorință trecătoare, adesea extravagantă, manifestată cu încăpățânare; gust schimbător, neașteptat; toană¹, farafastâcuri (2), bâzdâc. 2. Compoziție muzicală instrumentală de formă liberă, cu caracter de improvizație, cu treceri neașteptate de la o stare emoțională la alta. [Var.: (înv.) capriț s. n.] – Din fr. caprice, capriccio, it. capriccio.

capriciu sn [At: ALECSANDRI, T. 543 / V: (înv) ~ris, ~riț, ~riță sf, ~rițiu, ~riție sf / Pl: ~ii / E: fr caprice, it capriccio] 1 Dorință trecătoare, adesea extravagantă, manifestată cu încăpățânare Si: (pfm) chef, fantezie, arțag, toană, hachiță, băzdâc, (reg) farafastâc, părțag. 2-4 Gust ciudat, neașteptat, schimbător. 5 Dragoste subită și trecătoare. 6 (Muz) Compoziție muzicală instrumentală fără formă precisă, cu caracter de improvizație, cu treceri neașteptate de la o stare emoțională la alta Cf fantezie.

CAPRICIU, capricii, s. n. 1. Dorință trecătoare, adesea extravagantă, manifestată cu încăpățânare; gust schimbător, neașteptat; toană¹, farafastâcuri (2), bâzdâc. 2. Compoziție muzicală instrumentală fără formă precisă, cu caracter de improvizație, cu treceri neașteptate de la o stare emoțională la alta. [Var.: (înv.) capriț s. n.] – Din fr. caprice, capriccio, it. capriccio.

CAPRICIU, capricii, s. n. 1. Dorință trecătoare, adesea extravagantă, manifestată cu încăpățînare; gust ciudat, neașteptat, schimbător; toană. V. chef, fantezie. Prudent e de a expune împărăția la cine știe ce calamități, pentru capriciul unei copile alintate? ALECSANDRI, T. 409. 2. Compoziție muzicală instrumentală fără formă fixă, care are un caracter ritmic pronunțat și, în general, un tempo viu. – Pl. si: (învechit) capriciuri (GHEREA, ST. CR. I 353). – Variantă: (învechit) capriț (NEGRUZZI, S. I 25) s. n.

CAPRICIU, capricii, s. n. 1. Dorință trecătoare, adesea extravagantă, manifestată cu încăpățînare; gust schimbător, neașteptat; toană. 2. Compoziție muzicală instrumentală fără formă precisă, cu caracter ritmic pronunțat (și cu un tempo viu). [Var.: (înv.) capriț s. n.] – Fr. caprice (it. capriccio).

CAPRICIU s.n. 1. Dorință trecătoare, de cele mai multe ori extravagantă; gust neobișnuit, ciudat; toană. 2. Compoziție muzicală instrumentală, ritmică și cu un tempo viu, fără formă fixă. [Var. capriț, caprițiu, s.n. / < fr. caprice, it. capriccio].

CAPRICIU s. n. 1. dorință trecătoare, extravagantă; gust neobișnuit, ciudat; toană. 2. (muz.) piesă cu caracter capricios, de virtuozitate, de construcție liberă. (< fr. caprice, it. capriccio)

CAPRICIU ~i n. 1) Dispoziție de moment neașteptată și, adesea, stranie, manifestată cu încăpățânare; naz; toană; moft. ◊ ~ile modei caracter schimbător al modei. 2) Compoziție muzicală instrumentală sau vocală de formă liberă, având caracter de improvizație. [Sil. -pri-ciu] /<fr. caprice, it. capriccio

capríciŭ n. (fr. caprice, d. it. capriccio, care vine d. capra, din cauză că capra are mers neregular). Bizarerie, gust curios, dorință stranie. – Rar -íțiŭ.

capris sn vz capriciu

capriț sn vz capriciu

capriță sf vz capriciu

capriție sf vz capriciu

caprițiu sn vz capriciu

CAPRIȚ s.n. v. capriciu.

CAPRIȚIU s.n. v. capriciu.

*capriț-, V. caprici-.

capriciu (desp. ca-pri-) s. n., art. capriciul; pl. capricii, art. capriciile (desp. -ci-i-)

capriciu [ciu pron. cĭu] (ca-pri-) s. n., art. capriciul; pl. capricii, art. capriciile (-ci-i-)

capriciu s. n. (sil. -pri-) [-ciu pron. -ciu], art. capriciul; pl. capricii, art. capriciile (sil. -ci-i-)

capriciu

capriciu, -cii.

capriț (= capriciu) s. n., pl. capriții

CAPRICIU s. 1. chef, fandoseală, fantezie, fason, fiță, grațiozități (pl.), maimuțăreală, moft, naz, poftă, prosteală, sclifoseală, toană, (pop. și fam.) pârțag, scălâmbăială, scălâmbăiere, scălâmbăitură, (pop.) fasoleală, hachiță, izmeneală, pandalie, (înv. și reg.) marghiolie, nacafa, pală, (reg.) marghioleală, năbădaie, toancă, zâmbâc, (Transilv.) pont, (Mold., prin Bucov. și Transilv.) sucă, (înv.) schimonosire, schimonositură, (grecism înv.) paraxenie, (fam.) bâzdâc, farafastâc, marafet, (fam. fig.) boală, dambla. (N-a fost decât un ~.) 2. (MUZ.) fantezie, (rar) ricercar. (Un ~ spaniol.)

CAPRICIU s. 1. chef, fandoseală, fantezie, fason, fiță, maimuțăreală, moft, naz, poftă, prosteală, sclifoseală, toană, (pop. și fam.) pîrțag, scălîmbăială, scălîmbăiere, scălîmbăitură, (pop.) fasoleală, hachiță, izmeneală, pandalie, (înv. și reg.) marghiolie, nacafa, pală, (reg.) marghioleală, năbădaie, toancă. zîmbîc, (Transilv.) pont, (Mold., prin Bucov. și Transilv.) sucă, (înv.) schimonosire, schimonositură, (grecism înv.) paraxenie, (fam.) bîzdîc, farafas, tîc, marafet, (fam. fig.) boală, dambla. (N-a fost decît un ~.) 2. (MUZ.) fantezie, (rar) ricercar. (Un ~ spaniol.)

capriciu (capricii), s. n. – Dorință trecătoare, toană. – Mr. căpriciu. It. capriccio, de unde și ngr. ϰαπρίτιο (› mr.). – Der. capricios, adj.

CAPRICIU. Subst. Capriciu, ciudățenie, toană, bîzdîc (fam.), chef, moft, nacafa (înv. și reg.), trăsnaie, trăsneală, aiureală (fam.); afectare, fandoseală (fam.), fandosire (fam.), sclifoseală (fam.), fasoleală (fam.), fasolire (fam.), izmeneală (fam.). Extravaganță, excentricitate, bizarerie (livr.), exhibiționism, exhibiție. Răsfăț, răsfățare, răsfățătură (rar), alintare, răzgîiere, răzgîială. Mofturi (fam.), fandoseli (fam.), fasoane (fig., fam.), nazuri (pop. și fam.), fițe (fam.), capricii, ifose (fam.), marafeturi (pop. și fam.), mendre (fam.), pandalii (fam.). Extravagant, sclifosit (fam.), izmenit (fam.). Adj. Capricios, nestatornic, inconsecvent, schimbător, ciudat, ciudos (înv.), cu capricii, cu ciudățenii, cu toane, cu fumuri; mofturos, moftologic (fam.), năzuros, afectat, fandosit (fam.), sclifosit (fam.), fasolit (fam.), izmenit (fam.). Extravagant, excentric, bizar (livr.), exhibiționist, trăsnit, zănatic, aiurit, fistichiu (fig.), curios, straniu, năstrușnic, fantezist. Răsfățat, alintat, răzgîiat. Vb. A fi capricios, a avea capricii, a avea hachițe, a avea (a-i umbla, a i se urca) gărgăuni la (în) cap, a avea fluturei, a avea (o) păsărică (păsărici) la cap (sub pălărie); a face mofturi, a face fasoane, a face nazuri; a se dezmierda, a se alinta, a se fandosi (fam.), a se răzgîia, a se sclifosi (fam.), a se izmeni (fam.), a se fasoli (fam.). A-i veni (cuiva) o toană (toane), a-l apuca pe cineva (a-i veni cuiva) hachițele, a-l apuca (pe cineva) pandaliile. A răsfăța, a alinta, a răzgîia, a face (cuiva) un hatîr, a lăsa (pe cineva) în doaga lui, a lăsa (pe cineva) în dodiile lui. A-și face cheful, a-și face mendrele, a-și satisface capriciile. V. afectare, ciudățenie, grandilocvență, îngîmfare, nebunie, ostentație, zăpăceală.

capriciu (< it. capriccio din capra „capră”), piesă ale cărei formă, scriitură și, eventual, conținut sunt dictate de libera fantezie a compozitorului și nu de reguli. În sec. 16, termenul se aplica uneori madrigalelor* se prezentau particularități insolite în structura metro-ritmică sau în text (umoristic, satiric). În sec. 17-18, servea drept titlu variațiunilor (3) pe teme* de largă circulație sau fugilor* libere pentru clavecin* (Frescobaldi, Froberger, d’Anglebert) și chiar pieselor cu caracter programatic (Bach, C. despre plecarea fratelui iubit). Adesea, c. se apropie ca stil de canzona*. În literatura pentru vl., c. tinde să devină o piesă de virtuozitate și chiar un studiu* (Locatelli), trăsătură ce va fi continuată mai târziu de Paganini, Rode, Kreutzer. În schimb, în muzica pentru pian a compozitorilor clasici și romantici ca Mozart, Brahms, Reger, c. are mai ales accepțiunea inițială, de piesă în formă liberă. Se reia și ideea prelucrării* (pentru pian și orch.) a unor teme cunoscute (ca ale lui Gluck de către Saint-Saëns) sau a unor melodii pop. (Glinka, Rimski-Korsakov, Ceaikovski, Rahmaninov). Echiv. fr. caprice.

CAPRICII farafastâcuri, fartiții, fasoane, fițe, gărgăuni, mofturi, nazuri.